Get Even More Visitors To Your Blog, Upgrade To A Business Listing >>

Printre poveștile lui Amos Oz

Recunosc dintru început că nu sunt înnebunită după cărțile lui Oz, după scriitura lui. Există însă o mulțime de lucruri pe care el le spune într-un fel anume. Și-mi place asta.

Oz știe să dea întotdeauna lucrurilor mărunte greutate, culoare, miros. Și reușește să facă acest lucru făcându-și tiptil intrarea în gândul meu de cititor, pe care îl răsucește ca pe o spirală și-l plimbă printre ani și personaje, și ascute simțurile până când ochii minții capătă degete ce ating toate acele lumi pe care mi le așterne în cale: de la oameni, locuri, străzi, la petice de cer, cărți, povești, senzații. Cel puțin asta mi s-a întâmplat mie citindu-l pe Oz…

Dar, cum fiecare lectură e o experiență personală, o să mă rezum aici la câteva fragmente care mi-au atras atenția și cu ajutorul cărora sper să vă conving că Poveste despre dragoste și întuneric (Editura Humanitas 2008, 2009, traducere Dana Ligia Ilin) merită citită din scoarță în scoarță. Măcar că vă familiarizați cu poveștile lui de viață, cu amintirile lui, cu ideile și cu scrisul lui….

Carte autobiografică, Povestea lui Oz se întinde pe mai mult de 600 de pagini, în care veți descoperi o mulțime de detalii despre copilăria lui, despre familia lui, despre viața în kibbutz. Dar să nu ne pierdem în hățișurile cuvintelor mele fără rost…

„Mi se părea că oamenii pot să vină și să plece, să se nască și să moară, dar cărțile erau veșnice. Când eram mic, dorința mea era să mă fac o carte. Nu un scriitor. Oamenii pot fi omorâți ca furnicile. Nici scriitorii nu sunt greu de omorât. Dar cărțile nu: oricât te-ai trudi să le distrugi, întotdeauna e o șansă să supraviețuiască un exemplar și să continue să se bucure de viața lui de pe raft, în cine știe ce ungher al vreunei librării.” p.29-30

„Tata avea o relație senzuală cu cărțile sale. Îi plăcea să le pipăie, să le mângâie, să le amușine. Îi stârneau o plăcere fizică: nu se putea stăpâni, trebuia să întindă mâna și să le atingă, chiar și cărțile altora. Iar cărțile de atunci erau cu adevărat mai pline de nuri decât cele de azi: erau plăcute la amușinat, atins și dezmierdat. Erau cărți cu litere de aur pe legăturile de piele înmiresmată, un pic zgrunțuroasă, de ți se făcea pielea de găină când puneai mâna pe ele, de parcă ai fi pipăit ceva intim și inaccesibil, ceva care părea să se zbârlească și să tremure la atingerea ta. Și erau alte cărți, legate în carton pânzat, lipite cu un clei ce avea miros minunat de senzual. Fiecare carte își avea propriul miros intim, ațâțător. Uneori pânza se desprindea de carton, ca o fustiță cochetă, și era greu să reziști ispitei de a arunca o privire în despărțitura întunecoasă dintre trup și acoperământ și de a adulmeca acele mirosuri amețitoare.” p. 30

„Singurătatea, zicea mama, e ca o lovitură de ciocan care sparge sticla, dar întărește oțelul.” p.37

„Dar ce e iadul? Ce e raiul? Cu siguranță că totul e înăuntru. În casele noastre. Poți găsi iad și rai în fiecare odaie. În spatele fiecărei uși. Sub fiecare pătură dublă. Așa este.  Un strop de răutate, și oamenii sunt unul pentru celălalt iadul. Un strop de îndurare, și oamenii găsesc unul în celălalt raiul.

Am zis  un strop de îndurare și generozitate, n-am zis iubire: nu prea cred în iubirea universală. Iubirea tuturor pentru toți – poate că ar trebui să lăsăm asta în seama lui Isus. Iubirea este un amestec ciudat de contrarii, o îmbinare de egoism extrem și dăruire deplină. Un paradox!  În plus, iubirea, toată lumea vorbește întotdeauna de iubire, iubire, dar iubirea nu e ceva ce alegi, ci te molipsești de ea ca de o boală, ești prins în ea ca într-o nenorocire.” p. 172

Singura călătorie din care nu te întorci întotdeauna cu mâinile goale este cea din tine.” p.228

Confruntat cu o alegere între a face plăcere cuiva și a spune adevărul, între a nu produce durere și a nu minți, trebuie întotdeauna să-i preferi sincerității generozitatea.” p. 303

Deși e adevărat că și cărțile se pot schimba cu trecerea anilor la fel de mult ca oamenii, diferența este că, în vreme ce oamenii întotdeauna te lasă baltă când vine vremea să nu mai poată obține de la tine nici un avantaj, plăcere, interes sau cel puțin o senzație plăcută, o carte nu te părăsește niciodată. Firește, uneori tu le lași baltă, poate ani în șir sau chiar pe vecie. Dar ele, chiar dacă le-ai trădat, nu-ți vor întoarce nicicând spatele; te vor aștepta tăcute și modeste pe raftul lor. Te vor aștepta zece ani. Nu se vor plânge. Până într-o noapte în care ai brusc nevoie de o carte; chiar și la trei dimineața, chiar dacă e o carte pe care ai părăsit-o și ai șters-o din inimă de ani și ani, nu te va dezamăgi niciodată, va coborî din raft și îți va ține tovărășie la nevoie. Nu va încerca să-și ia revanșa sau să se scuze sau să se întrebe dacă merită să o facă, dacă tu o meriți sau dacă vă mai potriviți, va veni pe loc, de îndată ce i-o ceri. O carte nu te va dezamăgi niciodată.” p. 313

Mama susținea întotdeauna că nu e destul să cunoști diferitele nume ale obiectelor, ci trebuie să le cuoști mirosindu-le, atingându-le cu vârful limbii, pipăindu-le cu vârfurile degetelor, să le afli căldura și netezimea, mirosul, rugozitatea și duritatea, sunetul pe care îl scot când le lovești ușurel, toate acele lucruri pe care ea le numea ‘reacția’ sau ‘rezistența’. Orice material, zicea ea, orice veșmânt sau mobilă, orice unealtă, orice obiect are diferite caracteristici de reacție și de rezistență care nu sunt fixe, ci se pot schimba în funcție de anotimp sau de momentul din zi sau din noapte, de persoana care le atinge sau le miroase, de lumină și de umbră, și chiar niște înclinații vagi pe care noi nu avem cum să le înțelegem. Nu din întâmplare, zicea ea, limba ebraică folosește același cuvânt pentru un obiect neînsuflețit și o dorință.” p. 428

Tot ce aud urechile tale noaptea poate fi interpretat în mai multe feluri. De fapt, nu numai noaptea și nu numai urechile tale. Și ceea ce văd ochii tăi, chiar în plină lumină a zilei, aproape întotdeauna poate fi înțeles în mai multe feluri.” p. 465

*

Am citit cartea asta de ceva vreme, dar nu am avut starea potrivită să scriu despre ea. E bine totuși că eu citesc întotdeauna cu creionul în mână, chiar și beletristica. Așa stând lucrurile, n-au scăpat neatinse o mulțime de rânduri și zeci de cuvinte din care creionul meu s-a înfruptat din plin. Și m-am gândit ca, dacă vremea în care făceam fișe pe care le înveșmântam în cămașa călduroasă și primitoare a unor plicuri micuțe a trecut de mult, măcar să scriu aici câteva dintre pasajele subliniate cu râvnă, ca să nu se piardă toate în negura uitării mele, părăsite pe un raft al bibliotecii laolaltă cu cartea, și, mai ales, ca să împart și cu alții din mireasma și savoarea cuvintelor lui Oz. Așa-i că scrisul lui are un gust aparte?



This post first appeared on Carminix – Convorbiri Literare, please read the originial post: here

Share the post

Printre poveștile lui Amos Oz

×

Subscribe to Carminix – Convorbiri Literare

Get updates delivered right to your inbox!

Thank you for your subscription

×