Ana Stănescu are 88 de ani şi se pregăteşte pentru întâlnirea cu cerul. Aseară, grupul nostru de prieteni întru ucenicie i-am făcut o vizită acasă. Era în pat, dar de o luciditate şi de o vioiciune impresionante. A cântat în corul bisericii până la 77 de ani!

Pregătisem pentru ea o poezie, dar am uitat acasă ochelarii, aşa că a trebuit să citească Sorina. Şi a făcut-o mult mai expresiv decât mine. Bătrâna a dorit să păstreze hârtiuţa pe care erau scrise versurile. „Vrea să i le arate Domnului…” mi-am zis. Dar eu vreau să v-o arat şi vouă:

Anei Stănescu

La căpătâiul văilor plângerii
Unde Dumnezeu finisează castele,
S-au înfăţişat împreună cu îngerii
Şi lacrimile curgând, ale mele.

De o viaţă adunate,
Ca nişte buburuze pe o surcea
Aşteptau să fie alinate
De palma Sa.

Lacrimi de bucurie sau de amar,
De întoarcerea celuilalt obraz sau de dor,
Pe toate El le păstra întru har
Ca pe cel mai preţios odor.

Tu ştii cum e când anii zboară scurt
Şi zilele sunt grele, ne-ndurate…
Dar Dumnezeu, ce te iubeşte mult,
Te-ntreabă tot mai des de sănătate.

Şi Îi răspunzi cu un oftat uşor:
O, Doamne bun, ce bine e acasă,
E-adevărat că nu mai cânt în cor,
Dar pleoapa-mi peste linişte se lasă.

Atunci El ia un înger de-al său vis
Şi ţi-l aşează bun balsam pe rană:
Priveşte, libertatea ţi-am deschis
Cum îşi deschide cerul o sprinceană!

Şi te sărută ca în respirări
De alergare-n câmpuri cu otavă:
„Când te vei îndrepta zâmbind spre zări
Eu te voi îmbrăca în trup de slavă!”