Criticii au sesizat (de aceea există) că nu e vorba de alcool, ci de poezie. Ei (criticii) sunt (sau se cred) obligați la un anumit nivel al limbajului care adesea nu le permite să spună ce gândesc. Slavă domnului eu nu sunt critic.
Școala de poezie Ion Mureșan este rezervată în exclusivitate poetului. Prin analogia cu alcoolul (alcoolicii) ne transmite într-un limbaj accesibil nouă mesajul: stați dincolo de gard voi, cei nechemați. Un orgoliu mai vechi al poetului care scria deja în 1987, în Tribuna de la Cluj, despre statutul poetului. N-am priceput atunci, ba m-am legat de el, nedumerit de „legitimația de poet” dedusă din lectura mea superficială. Să citești și să nu înțelegi este o aventură riscantă. Peste ani poetul a devenit mai tranșant. Decât să citești și să nu înțelegi, mai bine să nu citești de loc. Eventual asculți muzica și rămâi cu ceva. Ironia lui Muri e tot atât de încriptată pe cât de sinceră e poezia lui. Așa e, nu poți ajunge alcoolic așa cum ajungi șef sau vedetă. Un alcoolic adevărat plătește prin ani de suferință momentul în care Dumnezeu îi arată raiul printr-o spărtură într-un zid de bodegă. Iar lumii nu-i pasă, nu-i pasă de rai, cu atât mai puțin de bețivul care l-a văzut. Trăim într-o lume ostilă poeziei pe care nu o mai cenzurează nimeni fiindcă a fost înnecată în kitsch. Sau așa se vede de pe autostradă prin geamurile fumurii ale contemporaneității.
Însă poezia rezistă. Sub munți de kitsch, sub șenilele ignoranței și lama de buldozer a aroganței, poezia e bine mersi și din când în când stă de vorbă cu Ion Mureșan. Nu vă grăbiți să aplaudați, nu e un dar, e un verdict. Poezia stă de vorbă cu Ion Mureșan dar cu noi, nu. Am fost dezmoșteniți de către poezie, condamnați la succes în contemporaneitatea noastră modificată genetic. Așa ne trebuie, ne-am ratat singuri șansa. Ne rămâne Cartea Alcool ca un proces verbal, o amendă de la poliția spiritului.