Republica de după '90 ne-a dăruit termenul management cultural. Ce este un manager cultural? O persoană ce chivernisește mijloacele bănești prin care actul de cultură devine public. Această îndeletnicire îl obligă la o riguroasă selecție valorică - misiune imposibilă.
Cu ani în urmă am participat la decernarea premiilor literare „Tribuna”. Evenimentul s-a petrecut la vechiul sediu al revistei care mai găzduiește, cred, Asociația Scriitorilor. Lume multă, lume bună. Distinse doamne, elegante sau rebele, distinși domni, importanți, gravi sau excentrici. Toată lumea vorbește cu toată lumea. Nu ascultă nimeni. Saluturi și încântări mutuale. Foșgăială. Sfert academic generos. În cele din urmă se face liniște. Vorbește președintele juriului, un distins universitar la apogeul carierei. Primele cuvinte electrizează audiența care se trezește din letargia uzuală, poziția ascultat discursuri în public.„Doamnelor și domnilor, mai întâi vreau să vă spun că este pentru ultima oară că accept să fac parte dintr-un juriu. Inițial, invitația organizatorilor mi-a făcut plăcere. Am citit sau recitit volumele trimise juriului și vă rog să mă credeți că mi-am făcut conștiincios tema de casă. Apoi am mai pierdut două după amieze până am reușit să conving membrii juriului că, totuși, e necesar să cădem de acord asupra unui clasament pe care să-l facem public. Epuizat am ieșit seara târziu din încăperea de ședință, făcându-mi bilanțul timpului sacrificiat în folosul comunității și am refăcut lista propriilor studii amânate din această cauză. Nu am reușit să fac decât câțiva pași și am fost oprit de unul din participanții la concurs, autorul unui volum onorabil, dar Nici pe departe cel mai bun dintre cele prezentate comisiei. Toată prietenia care ne lega dispăruse din privirile lui când mi-a spus: nu mi-am imaginat niciodată că vei face o astfel de porcărie. Se vede că numai puterea și banii vă mai interesează. Am înlemnit și nu am mai fost capabil să-i răspund. Nici nu m-am gândit atunci să-l întreb pe interlocutorul meu, cum se face că a aflat atât de repede rezultatul jurizării și că nu obținuse această informație pe o cale corectă. N-am mai avut inspirația să-i spun că membrii comisiei nu primesc onorariu. Nu am cerut nici o remunerație și nu mă deranjează să fac ceva pentru comunitate, dar să-mi pierd și prietenii din cauza asta, e prea mult. Așa că vă rog să nu mă mai invitați niciodată într-o comisie care să acorde premii.”Liniștea care a urmat a durat mai mult decât era obișnuit. S-au auzit niște apluze mai degrabă anemice. Dintr-o dată, cei prezenți și-au adus aminte de câte ceva. Unul își consulta telefonul mobil, altul își căuta țigările sau ochelarii. Organizatorii au trecut repede la premii și diplome și adunarea a luat sfârșit în timp record. Nici bufetul nu mai atrăgea ca altădată.
Cam atât despre șansele managementului cultural.
