Zilele astea am trăit una din Cea Mai intensă săptămână din viața mea. Au Fost clipe grele odată cu începerea turneului final, mai ales când am văzut forma foarte proastă prin care treceam ca echipa. 

“Ceva e greșit cu noi, ceva e greșit…”.  Pentru prima dată am avut sentimentul că o să renunț, să  plec undeva departe:dubla accidentare la piciorul stâng, chimia care parcă dispăruse dintr-o dată din echipa, plus o presiune foarte mare. 

Mi-am adus aminte de ce am ajuns până aici, cum am ajuns, câte mii de ore am petrecut în sală, câte lacrlacram vărsate după meciuri proaste, dar mai ales de ceea ce însemnacu adevărat “Familia 4Sports”. Am trecut de la agonie la extaz, de la 10% la 200% si am simțit din nou dragostea pentru joc. Si nu era în totalitate jocul cel de care mă îndrăgostisem, erau oamenii care au fost lângă mine, echipa, dar mai precis familia noastră.

Dacă e să mă întrebi pe mine, un campionat câștigat la juniori nu e un mare motiv de euforie. Lumea uită peste mai puțin de 2 ani cine e campion la U18. Adevărata mândrie pentru mine a fost ca am trăit timp de 3 ani în cea mai adunată organizație din punct de vedere emoțional. Dacă mergi în altă parte tuturor le pasă de statistică, de premii speciale, puncte… de curu’ lor cum as putea spune. Aici am întâlnit cu totul altă mentalitate, unde echipa a fost pusă pe primul loc tot timpul. Au fost probleme normal, dar ce familie n-are certuri?

Un grup de oameni care au rămas loiali grupului, asta e mândria care va rămâne în sufletul al meu, al nostru, o memorie mai presus de toate campionatele câștigate.

Asta înseamnă sportul, asta înseamnă dragostea! Am creat amintiri pe care nu le vom uita niciodată.