Majoritatea sportivilor care învață în licee bune, dar nu numai , se vor regăsi în povestea asta. Am întâlnit de-a lungul timpului oameni care m-au apreciat pentru pasiunea mea cu baschetul si in același timp persoane care, atunci când auzeau că fac sport de performanță mă priveau ca pe un prost.
Related Articles
Toate acestea au început din școala generală, unde, deși majoritatea profesorilor mă cunoșteau drept un băiat silitor și îmi cunoșteau programul foarte încărcat, a existat și partea opusă. Eram privit uneori diferit doar pentru că aveam eticheta de “sportiv”. Chiar și când observa munca și progresul în ceea ce privea materia ei, acea doamna profesoară nu putea să accepte nimic doar pentru simplul fapt menționat mai sus. Dar am preferat să rămân în banca mea tot timpul, să accept comentariile și să le dovedesc contrariul tot timpul. Și asta s-a și întâmplat odată cu examenul de capacitate, când am obținut una din cele mai mari note la acea materie și am intrat primul în liceul și profilul la care am vrut. Și asta a fost cea mai mare victorie pentru mine, n-aveam nevoie de cuvinte să mă apăr în fața profesorilor… că pot să am rezultate școlare bune și în același timp să fiu sportiv. Totul era scris și rezultatele vorbeau de la sine.
Am schimbat liceul, orașul… Și am întâlnit alți câțiva profesori care îmi spuneau să mă mut la liceu sportiv, să nu mai stau aici. Am avut chiar o profesoară la o materie care nici măcar nu se mai face la profilul meu din clasa a 11-a care nu voia să mă treacă. Erau colegi care lipseau mai multla materia ei, care nu învățau, dar cu toate ăstea, Irimia avea 4 și 5, iar altul care deși nu făcea nimic avea minim 7. Pe o altă colegă sportivă a pus-o să răspundă de 5-6 ori. De fiecare dată a fost perfect tot ce a prezentat, însă doamna profesoară iubea să își bată joc de sportivi și niciodată nu i-a dat nota de care avea nevoie. Așa sunt priviți sportivii aici și e o realitate foarte tristă. Am auzit din partea aceeași profesoare în momentul când colega mea lipsea din cauza că era în Polonia la un campionat european :”Ce-mi pasă mie? Să ia avionul să vină la oră… Să meargă la liceu sportiv. ” . Adică un sportiv care reprezintă România(țară pe care tu profesore ar trebui să mă înveți să o iubesc) la campionate internaționale este supus la această lipsă de respect? Ce pretenții mai putem avea de la sistemul educațional din România, dar mai ales de ce ne mai mirăm de lucrurile care se întâmplă în țara noastră?
Nu doar unii profesori au avut astfel de comentarii răutăcioase la adresa mea, ci și colegi. Am mai auzit și altele în momentul în care voiam să îmi exprim opinia, de exemplu: “de ce să-l ascult? oricum stă acasă și nu face nimic, când eu vin la școală!” . Tot timpul mă întrebam… Să răspund provocărilor? Să nu răspund? Niciodată nu m-am pus la mintea unor astfel de oameni. Atât timp cât eu știam ce fac, preferam să tac să-i las să vorbească aiurea, deși uneori eram cu adevărat deranjat.
Ei nu știu ce greu e să te antrenezi în unele zile câte 5 ore, ei nu știu ce înseamnă să ai foarte puțin timp liber, ei nu știu că atunci când ei se pregătesc să petreacă, tu te odihnești pentru că în următoarea zi ai meci, că atunci când ei au vacanță, tu ești în cantonament, când ei se pun să se culce, tu termini antrenamentul. De asemenea ei n-au înțeles niciodată că să stai singur pe lângă toate menționate mai sus face totul de câteva ori mai greu din toate punctele de vedere. Si cu toate ăstea, suntem uneori desconsiderati…
Am întâlnit și profesori sau oameni care m-au apreciat foarte tare, cei care au văzut inteligența și munca mea mai presus decât prezența la școală sau cum îmi petrec timpul din afara orelor.
Cu toate acestea am vrut să transmit un mesaj foarte important: Priviți mai departe de aparențe. Apreciați efortul.
