Aerul rece ii matura fata, cativa fulgi dansau pierduti in jurul lui, dar nu mai simtea nimic, tragea cu sete din tigare, privind spre nicaieri in balconul deschis.
Isi arunca o privire spre ceas, inca 55 de minute pana la miezul nopti, dar gandurile lui erau departe, incapabil sa se adune, sa puna pe hartie cateva fraze inteligibile.
Inca 54 de minute si ceasul va arata 14 februarie.

Un tremurat usor ii strabatu tot corpul. Poate de la frig, poate de la teama ca nu va putea sa gaseasca cuvintele potrivite pentru a da viata unui dans al literelor care sa semene cat de putin cu sentimentele lui.
Nu, nu ziua in sine era importanta pentru el. Nu avea nevoie de o data, de o ora sau un motiv pentru a se gandi la ea ca la un miracol ce i-a schimbat viata, dar simtea ca o data cu trecerea timpului  parfumul textelor sale nu se mai regasea la fel pe buzele ei.

O arsura puternica il facu sa scape chistocul de tigare din mana. Injura nervos, stingand cu piciorul scrumul aprins. Ura limbajul vulgar. Crescut de bunici cu frica lui Dumnezeu, respectul fata de tot Ceea ce inseamna educatie, tinea si de limbaj.
Dumnezeu.
Lasa privirea jos, parca temandu-se sa priveasca spre cer.
Apoi, de undeva de nici unde, cuvintele ei ii rasuna atat de puternic in urechi:
– Stiu ca Dumnezeu va intelege ca-l iubesc la fel de mult chiar daca am parul vopsit, imi fac unghiile si visez ca sunt fericita cu tine, care nu esti sotul meu.

Intra in casa.
Pe masa laptopul randa filmul pe care-l monta pentru 14 februarie. Un colaj din amintirile lor. Doua suflete ratacite ce se tineau de mana cautand sa iasa din bezna. Iubirea ei a fost uneori singurul refugiu pe care l-a avut. Acele mesaje in noapte in care ea ii mangaia sufletul, simplu dar profund, au fost ancora lui intr-un moment in care se ratacise fara speranta.
Cum sa alegi din tot ceea ce aveau ei doar cateva franturi, fara sa nu simti ca ai omis tocmai ce era mai important?
Mai erau 42 de minute.

Se aseza pe pat privind pagina alba unde incerca sa-i scrie un mesaj.
Pe desk chipul ei ii zambea amuzata. Intotdeauna a fost o nebuna si jumatate.
Poate asta a atras-o cel mai mult la ea. Puterea de a fi ea insasi in orice situatie, indiferent de consecinte.
Era genul de femeie care te atrage dar te si sperie in acelasi timp. Imposibil de imblanzit, rebela, incapatanata si capricioasa, dar in acelasi timp o femeie ce stia sa iubeasca, sa daruiasca iubire, asa cum putine femei erau capabile sa o faca.
Un singur lucru era esential. Sa-i lasi libertatea de a decide ea.
Iti putea darui cu usurinta cea mai indepartata stea din univers, atata timp cat nu i-o cereai tu.
Daca insa insistai si pentru un umil biscuite si ea nu dorea, putea sa vina linistit armaghedonul, ca tu nu vedeai nici un biscuite.
Intotdeauna am asemanat-o pe Ana cu pasarile-dragon din Avatar. Nu oricine poate zbura alaturi de ea. Este de o salbaticie, dar in acelasi timp devotament pe care putini il pot intelege.

Am inceput sa tastez.
Imi imaginam chipul ei somnoros, in pat, cum se pierde in lumina telefonului dansand cu literele mele. Am inceput sa desenez o poveste din cuvinte, un joc al imaginatiei, pentru ca Ana iubea literatura, iubea sa viseze.
Imi placea sa o las sa descopere in cuvintele mele ceea ce simt pentru ea, sa se regaseasca in pielea unor personaje, sa se identifice cu ele si sa calatoreasca acolo unde doream eu sa o duc aievea
M-am oprit.
Am recitit tot ceea ce am scris, si-am sters nervos. Era prea banal. Nu reuseam sa gasesc nici macar un verb, o metafora ratacita care sa-i transmita ei ca este cea mai minunata femeie de pe pamant.
Si nu mai erau decat 21 de minute.

M-am prabusit in pat privind spre tavan. Uram starea asta in care nu puteam face nimic.
Am luat telefonul privind la mesaje. Citise mesajul meu, dar atat. O tacere care devenise ca o muzica imposibil de descifrat. O iubeam prea mult pentru a nu o intelege.
Nu era acum momentul de cearta, de reprosuri, de gasit vinovati.
A ales ceea ce trebuia sa aleaga in acel moment. Dar ceva a murit in ea o data cu acea alegere. Poate eu, poate ea, poate noi.
Ce rost avea sa mai cautam printre daramaturi? Trebuia sa mergem inainte cautand un loc unde sa ne tragem sufletul. Iar eu ii eram dator sa o inteleg si sa o sprijin.
Pentru iubirea ce mi-a purtat-o si inca mi-o purta atat de adanc in ea.
Uneori iubirea inseamna mai mult decat cuvinte.
Inseamna tacere si rabdare.

M-am ridicat sa ud cosul cu flori.
De data aceasta am ales sa-l fac eu, sa nu-l mai comand online. Era mai bine sa-l duc personal nu prin intermediari.
Eram liber, imi doream atat de mult sa o vad, meritam amandoi sa ne bucuram de caldura din privirile noastre.
Buchetul arata superb. Cale, cu orhidee mov ( nu intamplator mov) si cu multe frezii in jurul lor. Imi era teama, sincer, ca-si vor pierde din parfum si din prospetime pana maine, dar nu am avut de ales, pentru ca imi doream sa ajung destul de dimineata la ea si riscam sa nu gasesc nimic deschis.
Ana a fost intotdeauna prietena florilor. Intre ele exista o legatura magica la care eu tineam enorm de mult.
Si mai erau doar cateva minute, pana “maine”

Am auzit in spatele meu telefonul vibrand.
M-am uitat. Era un mesaj pe whatsapp. Probabil de la Ana.
L-am deschis si am citit :
-As prefera sa ….
Am privit la ceas. Doar 7 minute pana la 14 februarie. Pe masa, filmul montat rula distragandu-mi atentia. L-am oprit. Ce rost mai avea.
Nimic din jurul meu nu mai conta.
Atunci cand iubesti un om ii daruiesti ceea ce-si doreste el, nu ceea ce-ti doresti tu.
Ceasul arata 23.59.
Am stins lumina.
In intuneric, pe monitorul laptopului, in pagina alba se vedea un :
-Te iubesc, Ana!
Nu am putut sa ma abtin in totalitate.
Asta nu am putut sa sterg.