Paseam anevoios prin zapada proaspata.
Mainile imi inghetasera, vantul amplifica senzatia de ger napraznic, cedasem si ma indreptam spre intrare.
Nu cred ca am stat extrem de mult in locul acela, poate 20 de minute, poate o jumatate de ora, dar deja imi era aproape imposibil si sa mai clipesc.
Obisnuiam sa vin, sa o privesc prin vitrina generoasa, fascinat de frumusetea ei.
Niciodata nu am intrat.
Pana acum.

Un zgomot surd de balamale vechi, aerul cald, imbietor ce-mi mangaia fata si urgia de afara devenea trecut.
Un hol mic, apoi o incapere plina cu fotografii.
Am fost fascinat de mic copil de fotografie, iar in acest loc, ce parea un altar al imaginii, sufletul meu parea ca zburda liber.

-Buna ziua, va pot ajuta cu ceva?
Priveam o poza inramata, asezata pe perete, iar vocea aceea, mai degraba de copil decat al unui adult, imi matura sufletul si mintea precum un uragan ce atinge tarmul.
Era vocea ei.
Ii simteam respiratia, adulmecam parfumul discret, dar eram blocat, incapabil sa ma intorc si sa o privesc.

-Frumoase aceaste fotografii. Am incercat eu sa balmajesc ceva.
-Mda, unele sunt facute de seful meu, unele de mine. Incercam sa oferim clientilor niste imagini de suflet.
Cat de dor imi era de acea voce.
Continua sa-mi explice ceva, probabil un text pe care-l repeta tuturor clientilor, dar tot ceea ce conta pentru mine era sa ascult acel glas pe care-l visasem atatia ani.
M-am intors.
Privirile ni s-au incrucisat si un tremurat vizibil m-a strafulgerat suprinzandu-o si pe ea.

-Esti ok ?
-Da, probabil frigul de afara si trecerea brusca la caldura. Am incercat eu o scuza patetica.
Defapt eram paralizat de imaginea ei.
Se schimbase mult dar, Dumnezeule cat de frumoasa devenise.
Copilul acela slab, baietos pe care il stiam eu, se transformase intr-o femeie incantatoare.
Am privit-o doar cateva secunde, dar pentru mine timpul isi schimbase regulile lui firesti.
Un par negru, lung, superb, dat dupa urechea stanga astfel incat sa-i deseneze aproape perfect geometria fetii. Ochii patrunzatori, calzi, acoperiti cu o pereche de ochelari simpli ce-i sporea magia liniilor si ii datea un aer de femeie misterioasa.
Un pulover alb ce-i punea in evidenta trupul superb, iar la gat, discret, o cruce de lemn ce-mi trezea atatea amintiri.
Desi am intalnit-o in atatea vieti, cumva a devenit cu trecerea timpului din ce in ce mai frumoasa.

-Ne cunoastem? s-a oprit ea, observand privirea mea insistenta.
-Poate dintr-o alta lume, i-am raspuns, incercand sa par spiritual.
Defapt plec la munte peste cateva zile si cautam sa iau doua filme Kodac de 36 de pozitii si speram sa ma ajuti.
-A, da, cum sa nu! Ce ISO doriti?
-Cred ca 200.
-Imediat, ma duc sa ma uit. Sigur nu ne cunoastem? Este ceva in privirea ta…
Nu, nu aveam cum. Nu sunt din Bucuresti.

O priveam cum se indeparteaza stiind cat de mult o sa-mi lipseasca. Am luat poza de pe perete si am zbughit-o pe usa afara, in furtuna alba ce acoperea o parte din oras si din sufletul meu.
Stiam ca fac ceea ce trebuie sa fac, desi sufletul in mine era mai inghetat decat tot gerul din jurul meu.
Uneori, iubirea inseamna sa pleci. Sa accepti ceea ce nici o particica din tine nu va accepta vreodata.

Inca pastrez fotografia ei.
Sunt seri cand o privesc incercand sa mi-o imaginez asa cum arata acum.
Au trecut atatia ani.
Cu siguranta are acelasi zambet copilaresc. Nu mi-o pot imagina altfel. Acelasi par lung, saten inchis spre negru , dat dupa urechea stanga. Poate ca anii au trecut, dar sunt lucru ce raman neschimbate.
Iubirea.