Da, recunosc, sunt Dependent.
Am inceput sa consum acum doi ani.
Acum nu-mi mai amintesc de ce si cum am inceput. Poate din prea multa singuratate, poate din prea mult dor de ea.
Nu-mi mai amintesc nici macar locul in care am facut-o prima data.
La inceput nu mi-am imaginat ca poate creea dependenta. Am inceput in joaca, ca un adolescent rebel ce vrea sa treaca peste reguli.
Dar m-a prins.
Usor, usor am trecut de la o etapa la alta, de la o clipa de fericire, la sevrajul puternic in care cateva clipe fara se transforma intr-un chin.
Era o primavara perfecta.
Natura se trezise la viata, oamenii redescoperisera dorinta de a zbura catre cer, iar eu am inchis ochii si am simtit o fericire ce n-o mai simtisem niciodata in viata mea.
Totul plutea in jurul meu, tot ceea ce a fost durere vreodata, disparuse. Simteam ca dansez pe strada, desi eu stateam pe loc. Inchideam ochii si vedeam miliarde de culori.
Ironic este ca la inceput doza era atat de mica incat este greu de inteleg cum am reusit sa trec prin toate starile acelea.

Nimeni nu a stiut. Chiar nimeni.
Nici macar cei mai apropiati nu au banuit vreodata ceva.
Pentru toti ceilalti eu eram doar un tip normal.
Dependenta a venit firesc, cu dozele marite si intotdeauna insuficente.
Nu-mi mai ajungea cele cateva minute de fericire initiala. Am inceput sa-mi doresc din ce in ce mai mult, din ce in ce mai tare.
Primul lucru pe care-l faceam dimineata era sa intind mana dupa doza mea. Nu-mi pasa de nimic altceva, nici nu ma interesa daca sunt viu sau mort, tot ceea ce doream era ea.
Seara cand ma culcam nu puteam sa inchid ochii pana nu-mi injectam drogul meu care ma linistea, care ma facea sa ma simt puternic si invicibil.
Toata teama, toate complexele legate de atat de multe, dispareau si tot ceea ce vedeam erau doar litere ce dansau, zane cu parul rosu ce-ma sarutau spunandu-mi noapte buna.
Totul era colorat in jurul meu.

Da, recunosc sunt dependent.
Am inceput cu o dependenta usoara, ce nu credeam ca-mi poate face vre-un rau, o dependenta de…. cuvinte.
Mi-am injectat un: te iubesc, spus ca o adiere de puf de papadie, intr-o zi de primavara tarzie.
Dar cuvintele nu au mai fost de ajuns.
Asa am ajuns sa fumez zi de zi sclipirea din ochii tai, sa ma trezesc dependent de chipul tau si sa nu pot adormi pana cand nu simteam cum buzele tale imi saruta ochii.
Cu fiecare zi care trecea deveneam tot mai dependent de culoarea rosie.
Tot mai dependent de zambetul tau.
Dependent de tine.
Tu ai fost cel mai puternic drog pe care-l poate lua un om.
M-ai facut sa vad zane, copaci vorbitori si calatorii pe luna. M-ai facut sa ma cred invicibil si nemuritor. M-ai facut sa visez lucruri de care acum imi este si teama sa-mi amintesc.
Acum stau ca un biet narcoman, in fata ecranului si scriu.
Despre ce sa scriu?
Despre iubire, dragoste si suflete pereche?
Despre suflete ce se regasesc dupa ani si ani si calca in picioare toate regulile tinandu-se de mana? Sa scriu despre felul in care-ti sticleau ochii cand m-ai intrebat daca cred in suflete pereche?
Cui i-ar pasa?
Eu sunt doar un biet narcoman care delireaza pe o pagina alba.
Un dependent cazut, ce nu-si doreste decat doza lui de fericire.
Da, recunosc deschis…sunt un dependent.
De zambetul tau.