Mi-am crescut în subconștient un zid de umbre ca să nu mă apropii de nimeni si nimic. Totodată aceste umbre reprezintă reverența pe care lumina din capul meu o face întunericului. So sweet. Nu mă aproprii de nimeni și de nimic, dar și când o fac e jale. De ce? Sunt doar umbrele care-mi șoptesc suav și lent că nu-s bun de nimic, lumina chiar a cedat?. Cum am mai spus, le încerc pe toate, dar nu excelez în nimic. Cred că reprezint cea mai lustra victimă a aventurii socratice a cunoașterii de sine. De ce? Desi sunt singurul subiect al meu de studiu, nu mă cunosc deloc. Excelez un pesimism din cauza repetiției. Viața mea nu posedă fenomene originale, doar repetiții. Aceleași acțiuni în sintaxe diferite. De ce sunt așa inteligent? De ce scriu așa bine? Sunt întrebări puse pe baza satirei și autoironiei, întrebări puse pe baza unei doze de idei inexistente. Doză pe bază de suferință și orgoliu. De ce totul trebuie să fie galben? Anxios și vâscos? De ce trebuie să fie gri? Greu și problematic? De ce nu poate să fie totul ușor și clar? Îmi pun în fiecare zi întrebări și nu le aflu niciodată răspunsul. De ce e concretul și adevarul așa greu. Dat fiind situații, de ce pot să fiu direct și sincer în legătură cu tot și ceilalți nu. Da… probabil nu voi afla asta niciodată, poate când îmi întâlnesc Demiurgul, poate mai repede, cine stie, nu? Umbrele îți șoptesc viclean și te imping în lumea lor. Iată omul…