Costume…. Oameni frumoși, vii chiar. Speranță, deznădejde Viață, apus, legământ Libertate, BANI!

Îmi iubesc viața, chiar o iubesc. Simt că nimic nu-și mai are rostul aici. Dar caut și caut și caut și caut. până când o să mai caut? Urlă sufletul în mine de atâta disperare, Am încercat să scot din contradicție revelarea misterului divin față de cunoașterea materială pe care o exercităm la maxim. Inefabil.
Ador liniștea nopții, ea face cel mai mare zgomot. Comuniunea cu natură, monștrii se nasc, dar cine moare? Speranța… Cine ne poate da speranță? Dumnezeu? Allah? Budha? Cine? Mi-o poți da tu, te rog? Cine!!!? Întunericul nopții? Întunericul a devenit un arhetip pentru omul comun, cauzat din pricina reprezantarilor imperfecte a modelelor umane. Creștem cu speranța că îi vom urma pe idolii noștri, însă suntem oameni, suntem predispuși eșecului. Așa că tu, închipuire a perfecțiunii și a universului tot cunoscătoare, arată-mi, arată-mi ce să FAC!

Iadul meu e în mintea mea, iar demonul pe care îl domin sunt eu. FOCUL!!! Focul iadului purificator. Iubesc focul. Luceafăr blând, steaua dimineții, lucești pe cerul îndurerat de păcatele ciutilor. Cu săgeata mea lovesc bolta cerească chemându-te să aluneci pe apa ce se varsă în bazinul peștilor. Dar ai grijă de fecioară și de gemeni, (voce caldă) au fost buni cu mine, mi-au dat raci să mănânc, m-au salvat de scorpioni și de lei și m-au învățat să îmblânzesc taurii. Speranța noastră stă atârnată în coarnele capricornului așezate pe o balanță. Salvează-ne de misterul stelelor folosit manipulării. Salvează-ne!
A răsărit soarele pe strada mea. Căldură. Verdeață. Ochii-mi sunt deschiși. Cum? Când? De ce? Revelarea luminii, a adevărului , a conștiintei. VĂD! VĂD! VĂD cu ochii mei de orb, VĂD! Văd empireul lui Aligheri, cerul fără margini, Această lumină mi-a dat înțelepciune și conștiință, precum i-a dat șarpele primului om în grădina edenului, apoi mi-a dat emoții, cum i-a dat Dumnezeu lacrimile primului om. Împânzirea societății prin plâns și durere.  Ne place Siria!

Sunt orb din nou. Am adaptat lumina artificială. Sunt orb. Sunt orb Oameni? Ființe? Suflete? Oamenii reprezintă pentru mine doar niște obiecte, întâi le abuzez obsesiv mintea, apoi îi recondiționez după bunul meu plac. De ce? Sunt oare malefic? Am ajuns eu pe cerul înstelat și rămân ultima stea dimineața? Am ajuns să fiu eu? cel adevărat? Oamenii sunt orbi de când se nasc până mor. Tot ce trebuie noi să învățam e să ne deschidem ochii.
. Strig după tine, Demiurg ascuns. Unde ai plecat? Ne e dor det tine, ai tăi copii dragi și scumpi, oamenii!
(C) Călin Onacă

Foto: Mihai Ștefan

Outfit: Hojda ANTON