Am parcurs împreună cu reporterul Ion Tic al revistei “Ilustrațiunea Română” drumul care ascunde povești și blesteme ce duce spre “Mânăstirea Agapia cea tăinuită de lume”. Am ajuns atunci până la porțile mănăstirii – așa cum era ea în anul 1938 - și ne pregăteam să pătrundem în sfântul lăcaș de reculegere și rugăciune, în mănăstirea care a păstrat un important tezaur de artă bisericească şi o străveche tradiţie monahală de înaltă şi pilduitoare spiritualitate:
Agapia în 1938
“Satul cu căsuţele curate şi primitoare - unele adăposturi de maici care n'au mai avut chilii în curtea mânăstirei - ne vesteşte că suntem în preajma sfântului lăcaş. Aşa cum sunt înghesuite, mai ales spre capătul dinspre mânăstire, dovedeşte începutul unei nou aşezări care tinde spre ridicarea unui târguşor, în nepotrivire poate cu gândurile acelora care întemeind mânăstirea, au conceput-o şi-au dorit-o cât mai ferită de lume. Aşa cum se prezintă astăzi, satul pare o gardă voinică de case, căscioare şi chilii, care străjuieşte poarta mânăstirei. Unele sunt case de oraş, destul de impunătoare, altele chiar cu oarecari pretenţii arhitectonice. În general, satul este simpatic, curat, gata să primească şi să adăpostească vilegiaturiştii care-şi aleg drept loc de odihnă aceste frumoase meleaguri (…).
| Curtea interioară a Mănăstirii Agapia în anul 1938 |
Oprim în faţa mânăstirei. O arcadă tăiată în zidul extrem de gros, scundă şi largă, lasă să se vadă curtea largă a mânăstirei, împrejmuită, jur-imprejur, de chilii. În curte, spre poartă, biserica zugrăvită de Nicolae Grigorescu, pe care inspiraţia şi geniul acestui mare pictor au făcut-o celebră. (…)Făcurăm un scurt popas în curtea mânăstirei, căreia chiliile cu albul lor imaculat îi împrumută un aer solemn, majestuos. Chiliile sunt destul de mari şi de înalte. Deasupra lor se înalţă saloanele stăreţiei, atelierele, arhondăria, muzeul şi un paraclis destul de frumos şi de interesant. Un ceardac larg, circular, leagă pe toate laturile aceste încăperi. Arcade şi stâlpi de lemn împodobesc ceardacul care dă o înfăţişare atât de plăcută întregii construcţii. Aşa cum se înalţă, în bătaia soarelui de dimineaţă, mânăstirea cu ceardacul odihnitor, pare o mare şi veche casă boierească, voioasă şi primitoare. Nimic din tristeţea zidurilor de mânăstire.”
De vorbă cu Maica Stareţă Fevronia Lupu
În anul 1938 Mănăstirea Agapia era condusă de Maica Stareţă Fevronia Lupu – o femeie energică şi distinsă: “Am găsit-o la stăreţie, lucrând de zor cu cele două preţioase colaboratoare: Eugenia Dumbrăvăţeanu econoama mânăstirei şi maica Haritina Scobai, casiera. Nu este tocmai un lucru uşor să conduci şi să gospodăreşti o mânăstire care adăposteşte atâtea suflete şi care pedeasupra este cercetată de atâţia vizitatori ispitiţi să cunoască comorile de artă pe care le adăposteşte acest impunător loc de reculegere şi de rugăciune. Cu tot ceasul nepotrivit, maica stareţă m'a primit cu toată binevoinţa şi mi-a dat o sumă de lămuriri asupra Agapiei de astăzi, cu organizarea şi năzuinţele ei. Ne-a povestit, între altele, despre strădania de a folosi timpul liber a măicuţelor în atelierele din ce în ce mai bine înzestrate şi mai corect îndreptate spre adevărata lor menire.
| Biserica din incinta Mănăstirii Agapia - 1938 |
- De altfel, maică stareţă, viaţa monahală nu exclude munca. Din contra, istoria mânăstirilor noastre stă martoră că în afară de oţelirea credinţei noastre strămoşeşti, se lucra… şi încă mult.
- Veţi vizita şi atelierele noastre. Şi vă veţi convinge că, în măsura puterilor noastre, lucrăm…
- Nu vorbesc de Agapia. Dv. Vă puteţi felicita. Ba chiar ceva mai mult. Puteţi, fără putinţă de tăgadă să spuneţi că aţi realizat lucruri de necrezut. Am văzut la Înalt Prea Sfântul Mitropolit, odăjdiile ce i-au fost brodate în atelierele dv. Am rămas cu totul surprins de măiestria mâinilor care au realizat o adevărată operă de artă.
| În atelierul de țesut covoare |
- Este desigur contribuţia binecuvântată a profesorului Ştefănescu care a înfiinţat secţia de broderie bisericească şi care cu o dragoste şi un devotament cu nimic răsplătite, conduce cu destoinicul său ucenic Ieromonahul Gherasie Hulubaru noul nostru atelier. De altfel, după câte ne-a povestit profesorul, faima atelierului a trecut chiar hotarele noastre. Astfel, în cuvântarea de la prânz, dl. Ştefănescu ne-a anunţat vestea care ne-a bucurat pe toţi, că Primul Cardinal al Parisului şi-a comandat odăjdiile în fir de aur şi argint, la atelierul nostru.
- Mare cinste, desigur. Parisul are destui maeştri şi dacă a recurs la atelierul de la Agapia, înseamnă că l-a preţuit(…).
- Sunt vechi chiliile?
- Destul de vechi. Prăpădul focului le-a mistuit în 1821. Apoi în 1903. Au fost reconstruite acum treizeci şi trei de ani şi completate acum zece ani prin stăruinţa şi în bună parte, cu cheltuiala stareţei de pe atunci, Maica Epraxia Macri. Faţă de numărul maicilor şi surorilor sunt prea puţine. De aceea multe maici şi-au construit chilii lângă mânăstire, în sat. Dar satul, astăzi staţiune climatic nu poate fi prielnic vieţii monahale. Amestecul laic - oricât ar respecta această viaţă, este o piedică în desvoltarea acestei vieţi. Şi poate una supăratoare…
Maicile rămaseră pe gânduri… După câteva clipe de tăcere, maica care mă însoţea a intervenit:
- Poate că tocmai din acest motiv îndreptăţit maicile de la Agapia să se gândească la refacerea unei mânăstiri, ceva mai sus, la Agapia Veche. Adică sub peştera unde s'a chinuit şi a murit Sfânta Teodora…”
Poveşti la umbra ceasloavelor
“În biserica împodobită cu atâtea comori de artă pe care ni le-a dăruit în inegalabila inspiraţie marele Grigorescu, maicile au sfârşit rugăciunea. Iată-le sfioase, strecurându-se ca umbrele nopţii, din colţurile întunecoase în care şi-au isprăvit mângâietoarea rugă cotidiană. Una singură a rămas cu ochii pironiţi în ceaslovul pe care-l luminează o dumnezeiască rază de soare. În contrastul jocului de lumină, faţa măicuţei adâncită în ceaslov, galbenă şi istovită, pare o sculptură bizară într'un pergament… Un cap de mucenică cu ochii adânciţi în orbite, superb în măreţia atmosferei a cărei taină drumeţul cu greu o poate deslega… Un cap care a încremenit deasupra ceaslovului, în extazul clipelor de reculegere, de mângâiere şi de înălţare sufletească. Vorbim în şoaptă ca să nu tulburăm cu nimic frumuseţea acestei privelişti:
- Păcat, măicuţă, că această comoară bisericească este atât de puţin cunoscută.
- Este destul de mult cercetată. Dar mai sunt desigur milioane de români şi de credincioşi care nu-i cunosc nici măcar existenţa…
| La ceas de rugăciune |
- Ar trebui, poate, popularizată opera lui Grigorescu, pe care o adăposteşte această biserică.
- Profesorul Ştefănescu a încercat multe reproduceri artistice, pe care apoi ni le-a dăruit pentru a fi vândute în folosul mânăstirei. Desigur, alţii vor putea desăvârşi începutul, adâncind datele istorice şi artistice de aici.
- Pe cât îmi amintesc biserica datează din vremea lui Vasile Lupu.
- Nu aceasta. Este drept că pe acest loc a existat o biserică ridicată de hatmanul Gavrilă, fratele lui Vasile Lupu şi de soţia sa Liliana, care doarme somnul drepţilor sub lespedea de colo… Dar din această biserică n'a mai rămas nici urmă. Cea ridicată în urmă, după câte se spune, aduce pe de departe cu cea veche.
Înainte de 1858 biserica avea două cupole. I s'a luat atunci una adăugându-i-se pridvorul pe care-l vedeţi, proscomidia şi diaconicul, care ies din planul bisericii. Arcadele, pilaştrii, pereţii exteriori, decoraţiile şi tot ce vedeţi acum este opera gustului meşterilor de pe atunci.
- Adică, din ce epocă?
- Cam acum aproape o sută de ani…
- Deci, nu tocmai atât de îndepărtată.
- Nu tocmai. Dar podoabele bisericeşti sunt cu mult mai vechi. De pe vremea lui Petre Şchiopul, Ştefan cel Mare şi alţi voievozi de binecuvantată aducere aminte.
| Surori și maici citind din ceaslov |
Măicuţa care trăieşte de multă vreme în această sfântă şi frumoasă mânăstire, îmi povesti apoi, cu destulă amărăciune, cum în 1917 o bună parte din aceste obiecte religioase de mare preţ au luat drumul Moscovei, pentru a nu se mai întoarce. Aşa s'a întâmplat cu epitaful de catifea albastră ce data din timpul lui Ştefan cel Mare, potirul şi crucile din secolul al 16-lea şi câte altele…
- Şi astăzi mânăstirea nu mai posedă nimic din toate acestea…
- Au mai rămas unele, păstrate cu grijă în muzeul nostru de lângă arhondărie. Icoane din secolele 16 şi 17, unele de o rară frumuseţe, potire, cărţi de rugăciune şi unele amintiri de la marii ctitori… Astfel se poate vedea, în una din vitrinele în care un om de muncă şi de merit, adânc înţelegător al comorilor de artă bisericească, a adunat cu grijă atâtea odoare scumpe – mânecuţele de catifea purtate de Ştefan cel Mare…
În timpul convorbirei, o altă maică veni să ne întrebe dacă dorim să vizităm paraclisul şi biserica cea veche.
- Vom vizita, desigur. Deocamdată ne-ar fi plăcut să cunoaştem din părerile ce aveţi despre opera lui Grigorescu de aici.
Măicuţa, care desigur nu se aştepta la o asemenea întrebare, plecă ochii încurcată. În cele din urmă răspunse cu mare sfiiciune şi modestie.
| În chilia Maicii Aglaida |
- Alţii, poate mai pricepuţi decât noi şi-ar putea spune cuvântul. Pe noi comoara “meşterului Nicu" ne impresionează profund şi ne transportă, ori de câte ori o vedem, în lumea aceea sublimă în care trăim cu mintea, cu gândul, cu sufletul, în ceasurile de veghe şi de rugăciune. De multe ori chipurile pe care le-a zugrăvit din inspiraţie divină marele Grigorescu le revăd, multă vreme după ce plec din biserică, în chilia mea… Iată de pildă, chipul “Maicei Domnului cu Isus în braţe tronând în nouri", colo la fereastra de la fereastra de la miazăzi. O imagine dumnezeiască pe care o port de o viaţă întreagă în suflet şi pe care o am înaintea ochilor pretutindeni, oriunde aş fi. Revăd capodopera lui Grigorescu, măreaţă, impresionantă, aşa cum am mai văzut-o cu ani în urmă. O compoziţie de chipuri divine, de trupuri sculpturale, de nori muiaţi în albastrul cerului, în care capetele de îngeri iţi evocă nesfârşitul, dumnezeirea… Dar “Intrarea în Ierusalem"? Mântuitorul, bătrânul din primul plan, ca şi femeia care îngenunchiază, sunt realizări de mare maestru, pe care o inspiraţie fericită le-a plasat într'un peisaj plin de aer, lumină, viaţă, căldură, sărbătoare - un peisaj care aminteşte ceva din peisajul de vară din Munţii Neamţului.
- Desigur, în afară de talent şi inspiraţie, Grigorescu ştia să-şi aleagă şi modelele.
| Maici la sfințirea bisericuței de la Agapia-veche - 1938 |
- Grigorescu, răspunde măicuţa, pleca întotdeauna de la citirea cărţilor sfinte şi de la fericita alegere a modelelor vii. În icoana Sfinţilor Arhangheli pe care o vedeţi colo, în tâmplă, Grigorescu s'a slujit de chipurile celor doua fete, dintr'o familie de boieri, care petreceau pe atunci în Sfânta Mânăstire. Maica Domnului din pictura cea mare este chipul unei frumoase şi cuvioase femei din satul Agapia iar copilul din braţe, un copilaş adăpostit şi crescut în mânăstire. Pentru chipul Mântuitorului l-a luat de model pe unul din diaconii Agapiei de pe atunci. Chiar şi Sfântul Ghearghe pe care-l puteţi admira şi dv. aici, pe uşa altarului, şi despre care se spune că ar fi o ispiraţie după statuia lui Donatello din Florenţa, nu este în realitate decât un minunat portret pentru care i-a pozat profesorul Ţoni, de la Universitatea din Iaşi.
- Totuşi - întrerupsei eu - cu tot “naturalismul" care se desprinde din aceste “modele vii", Grigorescu a ştiut să strecoare ceva imponderabil, misterios, care împrumută tuturora o idealizare, ceva supraomenesc, care-i înalţă opera pe culmi neatinse încă de alţi pictori români. Rămâne totuşi un mare semn de întrebare pentru mine: de unde şi-a putut forma tehnica marilor maeştri, factura aceia care îl ridică, fără îndoială, la înălţimea clasicilor apuseni, când Grigorescu nu văzuse, la epoca în care a realizat această operă, nici măcar un muzeu străin?
- Se spune că, pe vremea începuturilor, adică pe când avea 8-10 ani, văzuse în casa pictorului ceh Cladek, în trecere pe la noi, multe tablouri originale, tablouri celebre, pe care ucenicul de pe atunci le-a cercetat eu grijă.
- Greu de presupus o asemenea tălmăcire. Cine a cercetat opera de aici, ca şi picturile lui Grigorescu de la mânăstirea Zamfira, nu va putea admite că acest amănunt din copilărie ar putea lămuri tehnica adoptată de maestru în pictura bisericească. Dacă desenul ar putea fi lămurit după gravurile care l-au inspirat şi care se mai găsesc încă şi astăzi la Agapia şi la Neamţ, coloritul şi factura în nici un caz n'a avut de unde le învăţa. Mai curând un produs al creaţiel sale căreia o taină divină i-a împrumutat mijloace nebănuite.
| Toaca |
- În orice caz - interveni cea de-a doua maică - nu trebuie să uităm că de mic copil, “Nicu" dobândise cunoştinţe tehnice de la rudele sale zugravi, ceea ce i-a permis ca la 8 ani să picteze iconiţe şi să le vândă la târg. Apoi un unchi al său a fost pictor de biserici, care a pictat multe sfinte lăcaşuri în Oltenia şi Muntenia. Când a venit la Agapia, el trăise în toată frumuseţea ei spirituală, viaţa de mânăstire. Trăise câtva timp pe lângă marele său prieten arhidiaconul Gheorghian - Mitropolitul Primat de mai târziu. El îşi crease o lume a lui, luminată de frumuseţile vieţei religioase, care i-a permis mai târziu să trăiască intens opera bisericească pe care o realiza. Artistul - ori care ar fi el - dacă nu-şi trăieşte opera până în cele mai mici şi mai nebănuite ascunzişuri sufleteşti - nu poate realiza o operă trainică. De aceea opera lui Grigorescu, mare, luminoasă, supravieţuieşte dealungul vremurilor şi pe deasupra oamenilor, nepieritoare.
Convorbirea alunecă apoi asupra celorlalte realizări ale marelui pictor, care stau mărturie în această sfântă biserică, şi pe care rând pe rând, le-am cercetat… Într'un târziu, părăsiram biserica. Cu comorile ei de artă.
Măicuţa cu faţa de ceară, mai citea încă ceaslovul ros de vremuri. Citea la lumina unei lumânări… “
Pe aceiași temă citește și:
Poveşti şi blesteme pe drumul ce duce spre
“Agapia cea tăinuită de lume”
Biserica Stavropoleos şi blestemul clopotelor
Sursa: articolul “La umbra ceasloavelor” – semnat Ion Tic – publicat în numerele din 4 şi 11 mai 1938 ale revistei “Ilustraţiunea română” – citite din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor
