“Birjarul care ne conduce este “simpatica amintire" a “Bucureștilor de altădată". Adică a Bucureștilor de viață liniștită și savuroasă, în care “muscalul” și șoseaua jucau un rol de căpetenie. Așa cum a rămas pe capră, cu telegarii care picură din ochii lor mari și frumoși toată melancolia unei splendori apuse, pare un solitar rămas să protesteze contra nebuniei vitezei și a prozei care se desprinde din sgomotul de claxoane, din fumul de benzină și din mirosul de ulei prăjit al Capitalei. De aceia, poate, ceata chefliilor l-a luat drept prieten și-l răsfață ca în vremuri bune când Ioșka, în livreaua lui de catifea albastră cu năsturei de aur, era un “personaj”.”
Related Articles
| Calea Victoriei, noaptea (1935) |
Acest articol preluat din presa interbelică (articolul “Nopți bucureștene” publicat numărul din 6 februarie 1935 al revistei “Ilustrațiunea Română”) nu vă propune nimic senzațional: este doar povestea unei nopți pline de farmec petrecute într-unul dintre localurile ale Bucureștiului interbelic. Povestea unei petreceri nocturne ale cărei vedete au fost “o delicioasă ciorbă de creier”, friptura căreia îi spunea “de unde suge ursul” și – bineînțeles - vinul care “curgea generos în pocale de pământ”. Farmecul evocării este completat de poveștile lui Ioșka – unul dintre ultimii muscali ai Capitalei:
“La “Potcoava veselă", în revărsatul zorilor – Ioska, călăuza noastră de noapte - ne-a purtat prin mai toate localurile imaginabile. În cele din urmă am poposit la această cârciumă periferică, unde părea să fie un congres al birjarilor...
- Toți câți au mai rămas în Capitală, adaugă Ioșka cu glasul melancolic
- Sunt în congres?...
Călăuza zâmbește cu înțeles.
- Ceva mai mult. Sunt la gustarea de dimineață...
- Așa mulți ?
- Toți birjarii de noapte. De altfel, ca să știi unde este vinul mai bun nu trebuie decât să te uiți unde staționează trăsurile fără conducători...
Cârciurnarul, un roșcovan cu fața dolofană, servește dintr'un castron de pământ, tacticos, “ciorba de creier”: o zeamă cenușie, lipicioasă, pe care chefliii o savurează...
- Vedeți, boierior, ciorba asta n'o găsiți nicăieri. Este specialitatea lui Nea Niță, care pe vremuri a fost măcelar...
Nea Niță, măgulit peste măsură de o asemenea recomandație, ne oferă, în străchini cu smalțul desfundat, renumita lui ciorbă. Este desigur o favoare, pentru că nu oricine, “orice nou venit”, poate căpăta această delicioasă zeamă...
Lângă fereastra încărcată cu flori de toate neamurile, cântă pitpalacii... Nectarul lui Nea Niță curge generos în pocale de pământ... Ciudata împestrițare de oameni de toate categoriile, de la boerul pretențios cu gusturi rafinate, până la ultimul birjar fericit că-și poate sorbi aici, în fiecare dimineață, “kilul” lui devin dumnezeesc,este simpatică, atracțioasă. Aceiași atmosferă de bună înțelegere, de veselie, de cântec și de glumă înfrățește pe acești întârziați la mescioarele “Potcoavei vesele". Chiar Ioșka, rubiniu și gureș, pare ceva mai puțin solemn decât este de obicei. Mulțumit că ne-a putut oferi un spectacol necunoscut al Bucureștilorde noapte, decanul birjarilor vorbește volubil și convingător:
- Hei, boierilor ! De câte ori poposesc cu mușteriii mei la localurile de lux din centru, cu lumini orbitoare, cu femei despuiate și cu băuturi proaste, mă gândesc cu jind la “Potcoava” lui Nea Nișă…la “potcoava" cu “nectarul” fără pereche, cu mititei, cu pitpalaci, cu specialități pe care nu le găsiți nicăieri...
Nea Niță nu prea știe ce-i aia “lumină indirectă"; nu știe ce-i jazz-ul asurzitor și nici ce-i aia “diseur”. Nu știe de coktail și cu atât mai puțin de cocaină. La el, cârciuma e cârciumă, vinul e vin, “guristul” e gurist și viața e viață adevărată, așa cum a lăsat-o Dumnezeu... Nimic din spoiala, prefăcătoria și perversitatea localurilor “șic" care înșeală, amăgesc și ucid...
| Un popas nocturn la Halele Centrale |
Apoi Ioșka, care-și poartă cu demnitate titlul de decan, iși netezește fața lucie și începe să povestească întâmplări și isprăvi - din bunele timpuri dinainte de război - cele apuse pe vecie. Ca la un cinematograf de panorame din trecut, Ioșka face să ne răsară înaintea ochilor o întreagă epocă patriarhală, în care goana automobilelor, zgomotul de radio și clacsoane, nu goniseră încă tihna aceia atât de poetică, și nici sgârie-norii blockhousurior nu umbreau căsuțele cu verandă pe care se urcau plantele cățărătoare, sau grădinițele smălțuite cu flori ce-ți veseleau inima. Ioșka mai povestește de chefuri celebre, în care apar nume faimoase de prefecți galanți, cocote cu faimă apuseană, muscali sculptați parcă pe caprele faetoanelor dispărute, de lăutari care ziceau cântece cu cuvinte mai puțin meșteșugite decât cele de azi, dar care vorbeau direct inimii. Și lacrimi, pe care ochii se silesc să le ascundă, îneacă glasul bătrânului povestitor, care-și revarsă din nou urgia asupra blestemățiilor de astăzi, cu care nu se poate împăca, și care îi vor scurta viața... Pentru că Ioșka alunecase pe panta unui rechizitoriu, pentru unii supărător, cineva încearcă să schimbe subiectul:
| Într-un local de lux... "cu femei despuiate și cu băuturi proaste" |
- Ioșka, este adevărat că descinzi din cazaci?!...
Ioșka întrerupse brusc firul povestirei, făcu ochii mari, electrizat de uncuvânt magic...
- Cazaci? Da! De unde știi? Mă trag din cazaci. Străbunii mei au stăpânit Donul. Am rămas birjar pentru că iubesc caii... Așa suntem noi, cazacii, iubitori de cai. Iubim caii mai mult decât pe oameni. Ei sunt mai buni, mai blânzi și mai credincioși decât oamenii... Și sunt foarte mândru că am rămas birjar, în timp ce alții s'au făcut “șofeuri”...
Nea Niță, care tot timpul ținu să se găseasc în compania noastră, ne făcu o surpriză: ne aduse pe un taler de lemn o unică specialitate a grătarului, pe care de regulă o gustă doar el și cu intimii lui. O bucată de carne friptă căreia îi spune “de unde suge ursul”. Am gustat-o cu toții și-am înecat-o în alte câteva kilograme de “nectar”...”
