VP: Stimată colega, mai ți-am povestit cum am ajuns eu în Pyongyang în loc de Cluji?
PD: Stimate colega, decât de Mumbai în loc de Dubai și de Afganistan în loc de Kazahstan. Cum a fost posibil, că nici numele la orașe nu seamănă, ca să nu mai vorbim ca cultură sau zootehnie?
PD: Trebea să mă duc la un comferință cu alți erectori și cadruri didactice la Cluji și, în urma experiențelor triste din trecut am decis să nu mai fac rezervare onlain ci l-am pus pe secretara mea Pușa să facă telefonic advertizând-o că eu nu circul cu sărăcii low cost ca Wizz Air, așa că ea mi-a rezervat ce a găsit mai scunp în momentul acela, știind că mi-a plăcut luxul de mic, de când eream înfășată în scutece de bunbac și visam să inventez penpărșii...
PD: Vai, nu-mi spuneți... Dumneavoastră ați inventat penpărșii?
VP: Nu, dar am visat...
PD: Așa, continuați mai departe...
VP: M-am dat jos din avion și m-am trezit cu o translator după mine care întreba lumea ce-i ziceam io: unde ie erectoratul la faculattaea de la Cluji? E adevărat că am avut oarecare semnuri de întrebare când am văzut starea de slăbiciune în care erea cetățenii, apoi gălbejeala pe care am pus-o pe seama la o epidemie dar când am văzut că toți are ochi oblice m-am lămurit că am depășit fruntariile patriei noastre...
PD: Extraordinar... Și cum v-ați întors?
VP: A semnat 45 din 48 de erectori un petiție pentru repatrierea mea.
PD: Ce dovadă de solidaritate, de turmă, domnule, extraordinar... Ca oile, stimate coleg, ca oile noastre iubite! Când s-a întâmplat asta?
VP: Săptămâna cealalantă care-a trecut.