Strangand amarul dor, purtat Atatea veacuri,
Pe Take voi urca, sa-mi fii iar aceea - eu, acel -,
In rucsacul din spate iti port darul - albastre si reci lacuri -,
Si un Poem cu Riga Crypto si cu lapona Enigel.
Cu parul despletit, la cabana noastra, tu, dulce asteptanda,
Privesti spre mine cum iti culeg in martie, ghiocei,
Caci, tu esti floarea mea, zambinda, timida si plapanda,
Iar eu, citindu-ti sfioasa privire, te-aseman cu Maitreyi...
Cu fiecare acord de chitara, ma faci sa-ntorc capul spre tine,
Soarele a apus. Te privesc. E ora 7 si-un minut trecand de fix,
De ce ma asteptai la Malaesti, de ce din toti, numai pe mine?
Mister ciudat...ce-mi aminteste de enigma lui Felix.
Cu fiecare sunet ce il soptesti, hornurile-s, parca, mai atente,
Dinspre Bucsoi capre negre stau cu privirea intorcanda spre noi,
Prin glasul tau, un munte e sedus de secundele trecande, lente,
In minte simt pe rand, razboi si pace, si amintirea lui Tolstoi.
Cu ziua sfarsinda de azi, valseaza-n licar, pe cer, atatea stele,
Noaptea suntem asemenea lor, dar maine, doi astrii pe la Caraiman,
Pana cand , noi vom fi iar stele adorminde printre ele,
Soptindu-ne :"Noapte buna, dulce stea ; Noapte buna, Luceafar eminescian"...
This post first appeared on Munti Prin Poezii, Poezii Prin Munti, please read the originial post: here
