Nr. 151 / 30 Ianuarie 2003, Iasi - Romania
BISERICA SI LUMEA
Introducere (Intrebari)
Biserica se privatizeaza, se muleaza pe "trupul" grasut si rebel al unei familii? Lumea nu mai pune intrebari despre Biserica pentru ca oricum nu o sesizeaza? Daca ma "enervez" pot sa-mi fac biserica mea? Lumea discuta despre crestinism la trecut? Biserica are "departamente", are dictatori, are functii cumulate, nu stiu cum, de un singur om? Lumea nu mai trebuie evanghelizata, ci convertita la interpretarile personale si absolut "corecte" ale Bibliei? Biserica e padurea de scaune, desertul de singuratati, oceanul de "ajutoare, americani si vize"?
Texte scrise de: Eduard Orasanu, Cristina Olariu, Alina Simion, Daniel Bud, Sabina Dodan, Alin Cristea si Ionut Apostu
(Grafica cu care s-a editat acest numar. Grafica: Aretta Bazdara)
Eduard Orasanu
Biserica si adolescentul
F.H.M. este titlul revistei pe care o zaresc dosita pe sub birou, discutam, el este adolescentul mileniului III, eu sunt adultul tolerant, dar putin prafuit de veacul XX. Cand era copil stia multe texte din acea carte tradusa de Cornilescu, acum stie multe despre internet si Eminem, in plus stie rapid ce fata implineste 18 ani.
Inca mai merge la Adunare, dar televizorul ii spune mai multe. Imi spune ca e-mail-lul lui e "securizat", eu intreb la ce bun si astfel aflu ca: "Cumpar domenii si alte cele de pe internet", "Dar cu ce bani?", "Am spart codul unei carti de credit", "Bine dar asta e un furt", "Lasa ca el are prea mult...", "Nu poti justifica furtul asa".
Adunarea este irelevanta, nu contine mesajul care bantuie pe holurile Liceului, la emisiunea "Surprize - Surprize" sau in revista de calculatoare. Adunarea nu spune nimic despre sex, despre bani, despre masini, despre inghetata, despre Milano sau Canada. "Uite, de pilda, cum crezi tu ca as putea trai fara bani? Da, vreau sa fac o facultate, bineinteles ca Automatizari si Calculatoare. M-am saturat de atatea cuvinte si de atatea (pseudo)analize pe text. Vezi, sunt intoxicat de studii biblice, vreau numere, vreau unu si cu unu, vreau explicatii tehnice, simple, credibile".
Cum stai cu dragostea? "Am avut 11 prietene, acum sunt cu a doisprezecea...", "Bine, dar n-ai nici 18 ani, cum ai putut sa treci prin atatea relatii?", "De ce complici lucrurile, cine a vorbit de iubire, aici e vorba de plictiseala.", "Ce stii tu despre ceea ce viseaza prietena ta?", "Nu stiu prea multe, vorbim despre muzica si calculatoare, nu ne promitem nimic, nu avem viitor impreuna. Dragul meu, suntem la acelasi Liceu, orasul e mic, habar n-ai unde sa te distrezi...".
Adunarea este irelevanta, nu are liderii care sa marcheze sau care sa starneasca o generatie. Lumea vizibila a invins lumea invizibila. Dumnezeu ramane o "ipoteza" stanjenitoare care plictiseste si inrautateste situatia. Adunarea nu spune nimic, ea seamana cu o uriasa parcare in care fiecare isi parcheaza masina lui. Una langa alta, la linie, strans, dar departe, dar stinghere, dar personale. Adunarea nu cere fidelitate, nu cere aderare la un traseu de lunga durata, la un traseu performant si plin de efort.
"Ai auzit de Paul Negrut?", "Nu, cine e?", "Ai auzit de Beni Faragau?", "Nu, si ce-i cu asta? Vezi, ai putea crede ca sunt un ticalos, adevarul e ca acum am de invatat, am de dat Bac-ul".
(recomandam a se vedea: “Dosar SSJ nr. 27 - Biserica si lumea")
Cristina Olariu
Corespondenta de la Timisoara
La Timisoara strazile sunt pavate cu un strat alunecos si perfid de gheata. In incercarea de a-ti pastra echilibrul, treci pe langa oameni fara sa zaresti nici chipuri, nici priviri... Ciudata asemanare intre mersul pe gheata si plimbarea bisericii prin lume.
Ca mersul pe gheata nu e o jucarie, e simplu de descoperit. Privind la altii cum se descurca, gasesti usor de dat sfaturi. De indata ce pasesti tu pe terenul alunecos, sfaturile nu iti mai tin de cald. Care ar fi punctul comun al celor doua? Poate ca le-am aflat asemantoare in incercarea de a mentine un echilibru in circumstante deloc favorabile - sunt atatea lucruri care pot devia biserica de la tinta propusa. Unele biserici folosesc carjele unui legalism rigid, pentru a-si intepeni picioarele pe "cale", altele isi taraie picioarele cu dezinvoltura, amuzandu-se in programe confortabile. Sa fii echilibrat in incercarea de a-ti pastra echilibrul, nu e deloc usor!
Apoi, ar mai fi de spus ca atat timp cat stai pe loc, nu ai probleme cu echilibrul, dar ingheti! Ma gandesc la atatea biserici tremurand de teama unei schimbari ce le-ar strica echilibrul dobandit cu atata truda si migala, prin munca de zeci de ani. Dar daca nu misti, mori. Si ar mai conta in discutia noastra despre biserica si lume, asa cum am plasat-o eu pe gheata, faptul ca marea dificultate in pastrarea echilibrului este sa plasezi corect centrul de greutate. Si daca raspunsul e corect la intrebarea aceasta, te gasesti intr-o stare de echilibru perfect.
"Dar pantofii?!" ma intrebati "sunt bocanci si cizme, talpi antiderapante." E adevarat ca incaltamintea adecvata rezolva pe undeva problema. Insa in momente cheie, cea mai sigura talpa te tradeaza. Semn ca, bine a zis cine a zis, cine crede ca sta in picioare, sa ia seama sa nu cada!
Nu as putea sa nu ma gandesc ca Dumnezeu are din belsug simtul umorului. Altfel, cum ar privi toata cursa acesta, numeroasele discutii de comitet legate de culoarea cravatelor, de numarul becurilor, disputele inutile dintre imnuri vechi si cantece contemporane, in incercarea de a gasi echilibrul intre relevanta si reverenta.
A gasit cineva centrul de greutate? As fi curioasa...pentru cat timp!
La Timisoara, bisericile petrec destul de mult timp cu incercari de a gasi un echilibru, intre lumesc si dumnezeiesc. Uneori, insa, trecem pe langa oameni fara sa vedem decat umbre, nimic din tristetea sau singuratatea lor.
(recomandam a se vedea: “Dosar SSJ nr. 27 - Biserica si lumea")
Alina Simion
"Daruind vei dobandi"
Situati in contemporaneitatea "veacului religios"(fiind singura posibilitate de a supravietui, pentru ca admitand probabilitatea non-religiozitatii sale ne-am desfiinta ca umanitate) existenta unor inegalitati si diferentieri devine universala, globala (termen actual). Societatea umana contemporana se vede obligata a gasi solutii la aceste inerente inegalitati provenite din cultura, religie, mediu geografic etc.
Sentimentul excluderii sociale, ca ultima treapta a inegalitatii, determina frica omului de libertate. Urmand rationamentul unei relatii matematice, aceasta frica inhiba, la randul sau, instinctul individului de a mai actiona in vederea cuceririi fericirii. Odata atrofiat acest instinct, caci atingerea unui ideal (daca se identifica fericirea cu idealul) e pur omeneasca, fiinta umana traieste in anxietate si izolare.
Se pune intrebarea daca acest rezultat este produsul societatii sau vina apartine in intregime persoanei? Oricum ar fi abordata interogatia, raspunsul ar fi nefolositor atat timp cat premisele nu sunt corect evaluate. Trebuie vazut care e sursa insecuritatii si a excluderii (manifestata in cele din urma prin izolare voluntara).
Una din cauze s-ar putea concretiza in alternativele oferite de societate la problemele actuale (saracia, libera circulatie a persoanelor, traficul de stupefiante, terorismul, educatia etc.) Majoritatea indivizilor (caci in democratia inseamna majoritate) identifica fericirea cu bunastarea, in forma ei materiala.
Reducerea la minimum sau inexistenta unui spatiu privat (si aici timpul liber poate fi privit din aceasta perspectiva a teritoriului in care nimeni nu are voie sa patrunda fara acordul tau) a determinat amagirea individului prin propriile sale resurse.
In cele mai multe cazuri se pune accent pe o fericire apropiata, posibila (palpabila si eventual numarabila); "dobandirea" fericirii supreme (in viziune crestina: dragostea, linistea, egalitatea sau impacarea) fiind amanata din lipsa de timp, spatiu sau vointa.
Amanarea e o forma de lasitate care indeparteaza viitorul, determinandu-ne a trai la trecut sau prezent. Se uita adesea ca "daruind vei dobandi" (Steinhardt). Se ignora, si aici e de datoria crestinatatii de a interveni (in principal prin institutia sa - biserica), valorificarea la maxim a potentialului spiritual.
Acel "daruind vei dobandi" nu se refera la bunastarea ta din ale carei valorificari iti permiti a-i ajuta si pe altii.
Acest "daruind vei dobandi" e pur religios. Daruiesti din ceea ce nu ai. Dandu-le celor care vin la tine ceea ce ei asteapta de la tine si ceea ce tu stii prea bine ca in clipa aceea se poate intampla sa nu ai, te vei milui si tu din pomana facuta altuia.
"DAND LUMINA PE CARE NU O AI, O VEI AVEA SI TU." ( H. Michaux 1899-1988)
(recomandam a se vedea: “Dosar SSJ nr. 27 - Biserica si lumea")
Daniel Bud
"Adolescentii, o minoritate bisericeasca in tranzitie"
Adolescenta este perioada in care fiinta umana se afla intr-o etapa psihologica critica, insa tranzitorie. Adolescentul este copilul crescut inca nematurizat. A fi adolescent nu este o vocatie, nu este o stare permanenta, si nu este faza dezvoltarii umane de cea mai lunga durata. Toti copiii vor fi adolescenti si toti adultii au fost adolescenti. Adolescentii sunt fosti copii ce vor deveni adulti. In afara de schimbarea nemaiintilnita experimentata de persoana aflata in tranzitie, nu e nimic nou sub soare.
In societate adolescentii formeaza un segment minoritar tocmai pentru ca "starea de adolescent" este tranzitorie, si in mod normal, in citiva ani cei mai multi sfirsesc cu adolescenta si devin adulti. Nu am devenit adolescenti la cerere si nu putem ramine adolescenti la nesfirsit.
Tema adolescentului debusolat si plictisit (inclusiv de biserica) nu e noua, la fel cum e si acuza de irelevanta eclesiastica. "Racolarea" adolescentilor nu este si nici nu trebuie sa fie sarcina primordiala a bisericii! Inainte de a vorbi de racolare ar trebui sa stim unde sunt "ascunsi", de cine se ascund, si din ce motive. Racolarea presupune o dezertare. Adolescentul abandoneaza biserica din anumite motive, rationale, emotionale sau pur si simplu circumstantiale.
Daca ne referim la copilul bisericos transformat in adolescent rebel, intrebarea "De ce nu vine la biserica?" are un raspuns simplu: din cauza parintilor. Daca adolescentul are parinti crestini care doresc participarea la biserica, adolescentul participa la inchinarea din biserica pentru ca NU are de ales. Datoria de a fi parinti nu e cu nimic mai mare decit datoria de a fi ascultator de parinti! In starea de adolescent, traiul pe spinarea altora (a parintilor) implica supunere. Adolescentul este supus parintilor nu numai in inchinare, dar si in filmele vizionate, in cartile sau revistele citite, in preteniile intocmite, si asa mai departe. Numai faza urmatoare - in care adolescentul devine persoana matura si responsabila "aflata pe propriile picioare" - implica libertatea pe care unii adolescenti o pretind nejustificat inainte de vreme.
Daca ne referim la adolescentul crescut de la stadiul de copil in afara bisericii protestante, atunci in limita posibilitatilor, biserica poate crea forme de inchinare destinate interactiunii cu acest grup. Este evident faptul ca nu exista o biserica formata exclusiv din adolescenti, pentru ca mai devreme decit mai tirziu adolescentii ajung la maturitate.
In concluzie, adolescentul crescut de copil intr-o familie crestina nu are de ales, indiferent de relevanta bisericii el trebuie sa participe la inchinare cu intreaga familie. Cine pune piinea pe masa decide cum traieste cel care se infrupta din ea. Punctul din care adolescentul poate abandona biserica incepe doar atunci cind ajunge sa traiasca pe propriile picioare, adica - in principiu - la faza maturitatii responsabile. In mod normal, biserica ar trebui sa gaseasca forme de inchinare adecvate fiecarei etape din cadrul dezvoltarii psihologice, fiind extrem de sensibila la oscilatiile si impulsurile contradictorii ale stagiului adolescentin.
(recomandam a se vedea: “Dosar SSJ nr. 27 - Biserica si lumea")
Sabina Dodan
Pocaitii si restul, sau cum se vede de la fereastra mea...
"Prin fereastra ovala, norii treceau", in camera mea fereastra a fost mereu deschisa; sa nu vad oare diferentele intre fereastra mea si ferestrele lor? Pentru prima data in 150 de numere se SSJ, tema numarului acesta imi da ocazia sa-mi "vars of-ul" si nu ma voi feri sa fiu dura. Sunt cam opt ani de cand traiesc in lumea pocaitilor si abia in al optulea an am invatat sa-i accept, sa-i iubesc sau sa ma identific cu ei. Cum se vedea de-afara dupa atata amar de vreme? O lume rece in care outsiderii n-o sa ajunga niciodata ca "noi" pocaitii, o lume a detinatorilor adevarului absolut care au avut sansa de-a se naste in familii de pocaiti, o lume calda si deschisa in adunari si teribil de rece si exclusivista in afara lor. Au fost momente in care m-au facut sa plang prin purtarea lor, momente in care m-am simtit tradata si data afara, neintrebata nimic, privita urat, susotita mereu.
Sa nu fi facut eu nimic?
Sa fi facut ei prea mult si eu am refuzat? Cum sa inteleg eu lumea lor cand eu sunt abia la inceput dupa atata vreme?
De la fereastra mea am criticat totul, am fost sceptica sau din contra, m-am implicat in reviste, tabere, sarbatori si prietenii pe care le-am abandonat mai apoi negasind acea baza comuna pe care trebuie s-o ai ca sa patrunzi in lumea lor, recent lumea mea. Drumul n-a fost deloc usor si poate ca nu eu am hotarat asa... Ce-am inteles acum e ca exista o singura Biserica a Domnului la care "au acces" toti cei care-L marturisesc pe Dumnezeu dintr-o inima curata si-L lasa pe El drept Stapan si Salvator al vietii lor. Pentru noi a murit Fiul Lui, Isus, oricine Il accepta pe El si jertfa Lui si vine cu pocainta la El, are viata vesnica. E nevoie pentru aceasta de o viata curata si fara de pacat dupa cuvantul Evangheliei prin care suntem mantuiti.
Nu poti trai si cu Dumnezeu si in lume in acelasi timp, nu exista nici un negot si nici o! cale intre ele care sa nu fie un compromis si un pacat. Este usor sa fii un pocait fals cu o relatie calduta cu Dumnezeu si este teribil de greu sa traiesti o viata in lume si sa-ti fie indeajuns un singur moment in care sa te pocaiesti si sa devii un copil al Lui.
Un pocait devine astfel purtatorul credintei adevarate care se traieste si se vede la exterior. Mesajul pe care-l poarta devine model celor din jur pe care are datoria sa-i "informeze". Un astfel de model am intalnit si eu, Dumnezeu a semanat samanata cea buna, m-a zdrobit si-apoi mi-a deschis ochii si inima. A fost atat de simplu si de frumos, a meritat suferinte si sacrificii ca sa castig marele premiu. Multumesc pocaitilor pe care nu-i jignesc cu nimic spunandu-le asa, ci din contra, e un mare castig sa se numeasca asa, ei sunt copiii Lui Dumnezeu.
(recomandam a se vedea: “Dosar SSJ nr. 27 - Biserica si lumea")
Alin Cristea
Pace/Ciao
Cred ca acest binom exprima in modul cel mai concis atat clivajul Biserica/Lume in varianta contemporana a neo-protestantismului romanesc, cat si subcultura de tranzitie a celor doua sfere. Acum doua decenii mai auzeam salutul "Pacea Domnului Isus", apoi "Pacea Domnului", acum e "Pace", in curand va fi "Pa". Sau se practica deja o astfel de varianta a globalizantului "Hi" american? S-a ajuns si la altfel de prescurtari: "Amin", adica "Asa sa fie", pare, in momentele profunde de rugaciune ale comunitatii, prea lung pentru a-l exprima public si a deranja astfel atmosfera pioasa, fiind inlocuit de rasuflarile afectat-cugetatoare "Hm" ale starurilor religioase locale sau ale "chibitilor" care mai sunt atenti la "convorbirile" precum pe pamant-asa si in cer ale - de multe ori - prea umanoizilor.
Salutul "Ciao" l-am auzit prima oara acum 7 ani, cand am venit in Oradea, oras vestic, gandeam in ignoranta-mi modestie. Nu a trecut mult timp pana sa-mi dau seama ca sufera, la fel ca toata Romania, de un provincialism cronic si, bineinteles, prostul nu-i prost destul daca nu-i si fudul. O continua serbare campeneasca, intrerupta din cand in cand de cite o treaba in jurul casei. Si mai tare m-a durut cand am regasit asfel de atitudini in onor spatiul confesional neo-protestant. Artificialitate, superficialitate, mercantilism - triada atat de caracteristica secolului XX si-a pus amprenta si asupra eclesiei. In afara barfelor confesionale, mai putin sau mai mult amplificate, mult prizatele subiecte inepuizabile - baticul femeilor (sau, in cel mai bun caz, stiluri de innodare), muzica pe care o promovam/ascultam, "profeti" si "prooroci", ziua de odihna - intr-o combinatie ciudata cu afaceri "second hand" si fundatii "second hand", evenimente festiviste "second hand" si subcultura "first class".
"Ciao" m-a salutat atunci dezinvolt adolescentul de 15 ani, de care ma desparteau aproape tot atatia ani (si barba), copil de pastor, care nu ma cunostea, dar il cunostea pe mult mai tanarul meu coleg cu care eram. "Ciao" a salutat-o deunazi un tinerel de aceeasi varsta pe sotia mea, casatorita de 11 ani. Ne-am adus aminte de sotia "nepocaita" a unui frate care, la scurt timp dupa casatoria noastra, i-a atras atentia sotiei mele asupra noului statut: Acum esti femeie maritata, nu-mi mai spune "Sarut' mina", ci "Buna ziua". Mai exista pe undeva, in Romania (invitata sa intre in NATO, UE si in mai stiu eu ce alte organizatii si organisme internationale) salutul asta? Bineinteles ca exista, dar de multe ori e parca semnul non-relatiei cu cel pe care il saluti, conventional, sau echivalentul pentru "Sfarsit" (conversatie), la fel cum "Amin" e accesat, la fel de coventional, la sfarsitul rugaciunii comunitare.
Oricum, mai bine sa ne multumim cu "Ciao" decat cu o mutenie gen "Buna ziua, caciula, ca stapanul n-are gura", cum ni se intampla de atatea ori. Copii, adolescenti, tineri din familii de "pocaiti" trec grabiti pe strada pe langa noi, fara a ne saluta, desi ne cunosc bine din "evolutia" noastra la "aparatele eclesiale". Cred ca am gasit o solutie "de tranzitie", probabil tot in spiritul contemporan al injumatatirii cuvintelor si sintagmelor: "Buna…". Se poate aplica cu succes si pe strada, si in mesajele e-mail, e destul de echivoc, si apoi, poate fi urmat de o completare mnemotehnica din partea celuilalt: "…ziua"! Sau, cine stie, o sa avem surprize, surprize: "…sa-ti fie inima"!
Oameni buni, nu de salut e vorba aici, ci de cine pe cine influenteaza. E vorba de Skanderbeg-ul pe care Biserica il face cu Lumea. Nu cu cei din lume, ci cu Lumea, spiritul veacului dinainte de veacul ce va sa vie, care, de la Adam incoace, ne perverteste vorba si fapta, gandul si visele. Bunaoara, pentru a ramane la limbaj, cum sa fi cucerit de etichete cu sonoritati bizare precum "trupa" de inchinare, "grupa" de copii, "program" duminical? Avem responsabili cu "departamente" in cadrul "echipei" cu care lucreaza pastorul. De fapt sunt destui carora ar trebui sa li se scrie in cartea de munca: "manager" eclesial. Bisericile sunt organizate in "uniuni", conform "statutului", au o data pe an "sedinta", fiecare membru are dreptul la "vot". Va puteti imagina votul lui Pavel, al lui Timotei sau al celor priviti ca "stalpi" ai bisericii - Iacov, Chifa, Ioan (Galateni 2:9) - numarat ca vot egal cu cel al unora precum Anania si Safira? De unde vine egalitarismul pagubos al enoriasilor neo-protestanti si la fel de paguboasa confuzie intre "vedetism" si elita duhovniceasca ("Omul duhovnicesc, dimpotriva, poate sa judece totul, si el insusi nu poate fi judecat de nimeni" - 1 Corinteni 2:15)? Ar fi prea simplu sa dam vina doar pe deceniile de comunism. Daca am cerceta putin istoria bisericii, am vedea ca intotdeauna au fost astfel de provocari "lumesti" si ca au existat momente cruciale cand Biserica a stiut sa preia termeni culturali ai vremii (precum cel de "persona" - persoana, din filozofia greaca, sau Pavel vorbindu-le atenienilor in piata utilizand notiuni ca fiinta, miscare, citate din poetii lor) pentru a articula adevaruri pe care le intrupa de mult timp in acte de credinta.
Aici e esenta problemei: degeaba spunem "Pace" daca nu imprastiem "mireasma de la viata spre viata". Degeaba spunem ciao (un salut italian) daca nu avem constiinta si stiinta de a fi europeni. Daca trebuie sa ne diferentieze ceva de Lume, diferenta specifica nu este o denumire, un salut, o grimasa afectata, o cantare sau o zicatoare bisericoasa, ci acele fapte bune facute in lumina care ii fac pe oameni sa-L slaveasca pe Tatal ceresc. Responsabilitatea mareata a Bisericii de a binecuvanta - a cuvanta de bine - are de a face cu marturia unei vieti coordonate de aspiratii spirituale.
Mie nu-mi este greu sa repet si tuturor ne este de folos: Artificialitate, superficialitate, mercantilism - triada atat de caracteristica secolului XX si-a pus amprenta si asupra eclesiei. Biserica e chemata sa fie "o mireasma a lui Hristos" printre cei din Lume (2 Corinteni 2:16). De prea multe ori, insa, "pocaitii" sunt o mireasma doar pentru ei, "ghetoul" confesional devenind sufocant. Diferenta pe care ne-o afisam fata de cei din afara acestui "ghetou" nu ne ofera identitatea pe care ne-o dorim. Si desi "iarna nu-i ca vara", evanghelizarile agresive/fortate nu constituie interfata potrivita pentru mesajul "extra-terestru". Mai bine am lua in seama cuvintele lui Rick Warren: "Una din cele mai mari bariere in calea evanghelismului o constituie faptul ca cei mai multi crestini isi petrec timpul exclusiv in compania altor crestini." Dintr-un astfel de "ghetou", in vremuri de tranzitie, afisez "sfarsit" la "respirarile" mele cu un salut de tranzitie: "Buna…"
P.S. Puteti sa "deletati" sau sa "forwardati"! Numai sa nu uitati ca exista echivalente romanesti pentru aceste cuvinte. Oricum, de marile amenzi ale Legii Pruteanu am scapat. Ne ramane insa responsabilitatea de a bine-cuvanta!
(recomandam a se vedea: “Dosar SSJ nr. 27 - Biserica si lumea")
Ionutz Apostu
Biserica si Lumea
In zilele actuale biserica se confrunta cu provocari dintre cele mai diverse. Cum previne aceste provocari, sau cum sunt ele intampinate este greu de spus. Depinde de la zona la zona, de la oras la oras, de la biserica la biserica, de la om la om…
Biserica a fost instituita pentru a reprezenta Hristosul pe pamant si ca atare are datoria de a fi ambasadoare intr-o lume atat de ostila incat multi nici nu mai vad acest lucru. Toate atacurile sunt puse pe seama dezvoltarii societatii, pe seama democratiilor dintre cele mai diverse si de ce nu pe seama nevoilor din ce in ce mai diverse ale oamenilor.
Cum se raporteaza biserica la toate acestea? Baga capul in pamant sau incepe sa negocieze? Cum confrunta ea toate aceste “noutati” ale lumii noi? Pe ce anume se bizuie cand combate sau aproba “imprumuturi” dintre cele mai ciudate, care este justificarea si indreptatirea?
Biserci macinate de negot, de schimburi comerciale; mirodenii si matasuri; ceaiuri si cafele din cele mai scumpe si mai placute; asta e tot ce reuseste sa adune biserica actuala? Unele s-au pierdut printre atatea rute si drumuri comerciale incat cu greu mai reusesc sa se orienteze printre atatia luceferi stralucitori.
Cum arata Biserica lui Hristos dupa 2000 de ani? Poate singura, poate sluta atat de deformata incat cu greu o mai recunosti. Un Quasimodo al lumii contemporane, cocosatul alergand printre clopote si sfori, incercand sa scape de rusinea ce o poarta asupra-i…
Cum se vede Lumea din Biserica? De cele mai multe ori atractiva, fara ca nimeni sa combata aceasta imagine falsa a lumii. Ne amestecam atat de usor dar ne strangem laolalta atat de greu.
Pana unde merge negotul cu lumea? Cat de adanci sunt rutele comerciale? Iata intrebari care nu au raspunsuri, cel putin nu vor gasi raspuns pana nu vor fi macinate de “navigatori”.
(recomandam a se vedea: “Dosar SSJ nr. 27 - Biserica si lumea")
In loc de concluzie
Daca considerati ca avem dreptate, daca credeti ca am "deraiat de pe linie", deschidem linia reactiilor. Asteptam reactiile de azi in doua saptamani. Dar asteptam si texte, tot in doua saptamani, despre urmatoarea tema: "Ce este un pocait?"
Hyde Park
Alin Cristea
Un secol de cinema
Primele capodopere
D.W. Griffith, Thomas Ince, Mack Sennett: "Datorita acestor trei realizatori, cinematograful american avea sa atinga apogeul." (Georges Sadoul) (Istoria cinematografului mondial) D.W. Griffith - "parintele cinematografului", "profetul si descoperitorul artei filmului", "inventatorul limbajului celei de a saptea arte la baza caruia aseaza decupajul si "montajul", omul care a nascocit totul in materie de film, celorlalti ramanandu-le doar sa preia si sa perfectioneze intuitiile sale de geniu. (Dictionar de cinema, 1997)
"El a fost primul care a stiut sa aduca frumusetea si poezia in ceea ce era pe atunci un spectacol dezlanat si banal; a intuit, primul, potentialul enorm al cinematografului si a fost primul care a facut din el un instrument de recreere, cel mai eficient si mai popular din cate au existat vreodata." (Erich von Stroheim) (Cinema… un secol si ceva, 2002)
"A fost pentru cinema ceea ce a fost Eschil pentru teatru." (Andrew Sarris) (Cinema… un secol si ceva, 2002)
Nasterea unei natiuni (1915)
"Document al furiei rasiste a Ku Klux Klan-ului, prezentat ca salvator al natiunii americane. Filmul infatiseaza istoria a doua familii de proprietari din Sud, pentru care razboiul de secesiune reprezinta o ispasire fara vina. Fortele principale aflate in conflict sunt, pe de o parte, armata de negri, care ameninta cu distrugerea totala, ducand pretutindeni abuzul, violul, crima, iar pe de alta parte, Ku Klux Klan-ul." (Cinema… un secol si ceva, 2002)
"Polemicile violente provocate de Nasterea unei natiuni au determinat cresterea succesului comercial. Numarul de spectatori a atins cifra de o suta de milioane. Cariera filmului a durat cincisprezece ani plini. […] Dupa noua luni filmul fusese reprezentat de 6 266 ori la New York. Castigurile au fost imense. […] Griffith, care investise in film tot salariul si viitoarele lui beneficii, castiga intr-un an mai mult de un milion (pe care se va grabi sa-l inece in Intolerance)." (Georges Sadoul) (Istoria cinematografului mondial)
"Daca urmarile acestui film sunt imediate in Statele Unite, ele sunt mult mai putin considerabile in celelalte tari. In Franta, cenzura considera proiectarea acestei opere violent rasiste ca inoportuna, mai ales in acel moment, cind trupele coloniale luptau pe front. Astfel, acest film este vazut in Franta cu sapte ani intarziere, dupa ce o suta de alte filme ii popularizasera invataturile. A fost nevoie de reculul istoriei pentru ca Europa sa inteleaga ca 8 februarie 1915, data reprezentarii filmului Nasterea unei natiuni, este prima zi de domnie universala a Hollywoodului." (Georges Sadoul) (Istoria cinematografului mondial)
"Cu Nasterea unei natiuni, filmul a fost recunoscut ca forma de arta cea mai persuasiva si mai penetranta a timpului nostru. Si aceasta, la numai 20 de ani de la prima demonstratie publica a lui Edison." (Arthur Knight) (Cinema… un secol si ceva, 2002)
Intoleranta (1916)
"Persii lui Cyrus ameninta zidurile Babilonului, Iisus ii combate pe farisei, hughenotul Coligny starneste furia regelui Carol si sotia unui patron de uzina, domnisoara batrana, face, cu puritanismul ei, iad din existenta muncitorilor. In toate e de vina numai blestemata de intoleranta! Pornind de la acest pretext tematic a patru episoade, unite de imaginea-simbol a lui Gish balansand leaganul istoriei umanitatii, Griffith realizeaza o grandioasa tentativa de sinteza a timpului si spatiului prin intermediul montajului paralel. A rezultat un esec comercial, dar si un experiment cu consecinte covarsitoare pentru dezvoltarea artei cinematografice pe plan mondial." (Dictionar universal de filme, 2002)
"Costul total al realizarii - doua milioane de dolari, cifra record, pe care nu o va mai atinge nici un film pana in 1926. Din cele o suta de mii de metri de negativ turnati, regizorul monteaza initial o varianta de noua ore, apoi o alta de cinci ore si apoi pe cea finala, care apare pe ecrane, de trei ore si patruzeci de minute. Primit cu un deosebit interes de critica si de spectatorul intelectual, filmul nu are succes la marele public, derutat de forma revolutionara si refractar la mesajul sau. Retras treptat din circulatie ca inoportun, Intoleranta va deveni cel mai mare fiasco financiar din istoria cinematografului. Cauzele si implicatiile acestui esec, dar si imensa forta novatoare a filmului fac obiectul a numeroase analize intreprinse de istoricii de cinema." (Cinema… un secol si ceva, 2002)
"Opera baroca, confuza si geniala, in avans cu zece ani fata de cinematograful vremii sale, Intoleranta a fost productia cea mai arbitrara incercata vreodata. Griffith si-a ales prost momentul de a realiza un asemenea film - intr-o epoca in care nici geniul lui, nici limbajul filmic nu erau in masura sa domine un asemenea subiect, o epoca in care motivatiile trebuiau sa fie melodramatice pentru a putea fi intelese de catre public. Exista in Intoleranta un constant decalaj intre o conceptie revolutionara, o structura ultramoderna, un ritm uluitor, o ambitie suverana si slabiciunile unei constructii dramatice fondate pe motivatii imposibile si fundamental conventionale. Influenta filmului a fost considerabila nu numai asupra cinematografului, ci si asupra literaturii; acestui film ii datoreaza romanul anglo-saxon constructiile acronologice si salturile in timp/spatiu, in care vor excela ulterior Dos Passos, Faulkner, Huxley, Virginia Woolf si altii, constructii romanesti pe care le cautam zadarnic inainte de 1916." (Jean Mitry) (Cinema… un secol si ceva, 2002)
"Intoleranta este cel mai insemnat film produs vreodata, o capodopera de conceptie si de executie creatoare, care sta alaturi de opere de arta de talia Simfoniei a IX-a de Beethoven, a "Coborarii de pe cruce" de Rembrandt, a "Giocondei" de Da Vinci, de sculpturile Parthenonului sau de opere literare de talia romanului lui Tolstoi, "Razboi si pace", a poemelor lui Whitman si de "Hamlet" al lui Shakespeare." (Th. Huff) (Cinema… un secol si ceva, 2002)
Thomas Ince - "cel mai mare tehnician al montajului", "maestrul cinematografiei", "primul poet al ecranului", "primul dramaturg" al filmului, "primul mare autor de western", "poet al Far-West-ului" - este, alaturi de Griffith, creatorul naratiunii cinematografice. "Influenta lui Ince asupra cinematografiei suedeze si franceze este capitala, ca si asupra primilor realizatori sovietici." (Georges Sadoul) (Istoria cinematografului mondial)
Mack Sennett, un mare descoperitor de talente, ii va scoate din anonimat pe Buster Keaton, Harold Lloyd, Bing Crosby. Mijloacele lui sunt acumularea de gaguri si de trucaje, inmultirea figurantilor si impopotonarea lor caricaturala. Parodia fiind unul din procedeele preferate ale lui Sennett, studioul "Keystone" angajeaza, contra unui salariu de 50 de dolari pe saptamina, un tanar actor englez de pantomima in turneu prin Statele Unite: Charles Chaplin, care va turna 35 de filme scurte intr-un an. Lui Chaplin i-au trebuit doar citeva luni pentru a cuceri o glori pe care nici Griffith, nici vreun alt american nu o atinsese. O popularitate fara seaman in lume ii va rasplati stradaniile. Filmele lui sunt poate singurele apreciate deopotriva de clasele cele mai sarace, de populatiile cele mai primitive, ca si de publicul cel mai ales, de intelectualii cei mai rafinati. Filmele sale sunt singurele care, fara intrerupere, din 1914 si pana astazi, au atras publicul. Viata de caine (1918), Charlot soldat (1918), Idila la cimp (1918) sint trei capodopere care incheie apogeul cinematografului american. De acum incolo producatorul tinde sa devina stapan pe aceasta arta. Incepe domnia Hollywoodului.
(recomandam a se vedea: “Alin Cristea – Exercitii de admiratie ‘alte texte’”)
Informatii subscribe/unsubscribe
Pentru subscribe (format normal/only text/doc/zip/fara fundal) scrieti la adresa revistei, trimiteti adresa dumneavostra si, in functie de ce solicitati, o vom copia in baza respectiva de date. Pentru retragere trimiteti mesajul "unsubscribe" si va vom sterge din baza de date. Indiferent de varianta, va multumeste
The Salt Street Journal - adica:
Alina Simion
Aretta Bazdara
Daniel Grigoroscuta
Eduard Orasanu
Ionutz Apostu
Roxana Gacea
Sabina Dodan
------------------------------------
Din redactia SSJ au mai facut parte:
de la numarul 1 la 21, Eugen Eremia
de la numarul 2 la 99, Mircea Paduraru
------------------------------------
Redactia poate fi contactata la: iapostu@
------------------------------------
grafica The Salt Street Journal este semnata de Aretta Bazdara
-----------------------------------
corectura: Daniel Grigoroscuta si Ionut Apostu
-----------------------------------
Responsabilitatea materialelor publicate de colaboratori revine exclusiv autorilor.
-----------------------------------
The Salt Street Journal: "tiraj" aproximativ 750 de adrese
"Frumusetea va salva lumea!"
F.M. Dostoievski
...iar frumusetea este
HRISTOS
BISERICA SI LUMEA
Introducere (Intrebari)
Biserica se privatizeaza, se muleaza pe "trupul" grasut si rebel al unei familii? Lumea nu mai pune intrebari despre Biserica pentru ca oricum nu o sesizeaza? Daca ma "enervez" pot sa-mi fac biserica mea? Lumea discuta despre crestinism la trecut? Biserica are "departamente", are dictatori, are functii cumulate, nu stiu cum, de un singur om? Lumea nu mai trebuie evanghelizata, ci convertita la interpretarile personale si absolut "corecte" ale Bibliei? Biserica e padurea de scaune, desertul de singuratati, oceanul de "ajutoare, americani si vize"?
Texte scrise de: Eduard Orasanu, Cristina Olariu, Alina Simion, Daniel Bud, Sabina Dodan, Alin Cristea si Ionut Apostu
(Grafica cu care s-a editat acest numar. Grafica: Aretta Bazdara)
Eduard Orasanu
Biserica si adolescentul
F.H.M. este titlul revistei pe care o zaresc dosita pe sub birou, discutam, el este adolescentul mileniului III, eu sunt adultul tolerant, dar putin prafuit de veacul XX. Cand era copil stia multe texte din acea carte tradusa de Cornilescu, acum stie multe despre internet si Eminem, in plus stie rapid ce fata implineste 18 ani.
Inca mai merge la Adunare, dar televizorul ii spune mai multe. Imi spune ca e-mail-lul lui e "securizat", eu intreb la ce bun si astfel aflu ca: "Cumpar domenii si alte cele de pe internet", "Dar cu ce bani?", "Am spart codul unei carti de credit", "Bine dar asta e un furt", "Lasa ca el are prea mult...", "Nu poti justifica furtul asa".
Adunarea este irelevanta, nu contine mesajul care bantuie pe holurile Liceului, la emisiunea "Surprize - Surprize" sau in revista de calculatoare. Adunarea nu spune nimic despre sex, despre bani, despre masini, despre inghetata, despre Milano sau Canada. "Uite, de pilda, cum crezi tu ca as putea trai fara bani? Da, vreau sa fac o facultate, bineinteles ca Automatizari si Calculatoare. M-am saturat de atatea cuvinte si de atatea (pseudo)analize pe text. Vezi, sunt intoxicat de studii biblice, vreau numere, vreau unu si cu unu, vreau explicatii tehnice, simple, credibile".
Cum stai cu dragostea? "Am avut 11 prietene, acum sunt cu a doisprezecea...", "Bine, dar n-ai nici 18 ani, cum ai putut sa treci prin atatea relatii?", "De ce complici lucrurile, cine a vorbit de iubire, aici e vorba de plictiseala.", "Ce stii tu despre ceea ce viseaza prietena ta?", "Nu stiu prea multe, vorbim despre muzica si calculatoare, nu ne promitem nimic, nu avem viitor impreuna. Dragul meu, suntem la acelasi Liceu, orasul e mic, habar n-ai unde sa te distrezi...".
Adunarea este irelevanta, nu are liderii care sa marcheze sau care sa starneasca o generatie. Lumea vizibila a invins lumea invizibila. Dumnezeu ramane o "ipoteza" stanjenitoare care plictiseste si inrautateste situatia. Adunarea nu spune nimic, ea seamana cu o uriasa parcare in care fiecare isi parcheaza masina lui. Una langa alta, la linie, strans, dar departe, dar stinghere, dar personale. Adunarea nu cere fidelitate, nu cere aderare la un traseu de lunga durata, la un traseu performant si plin de efort.
"Ai auzit de Paul Negrut?", "Nu, cine e?", "Ai auzit de Beni Faragau?", "Nu, si ce-i cu asta? Vezi, ai putea crede ca sunt un ticalos, adevarul e ca acum am de invatat, am de dat Bac-ul".
(recomandam a se vedea: “Dosar SSJ nr. 27 - Biserica si lumea")
Cristina Olariu
Corespondenta de la Timisoara
La Timisoara strazile sunt pavate cu un strat alunecos si perfid de gheata. In incercarea de a-ti pastra echilibrul, treci pe langa oameni fara sa zaresti nici chipuri, nici priviri... Ciudata asemanare intre mersul pe gheata si plimbarea bisericii prin lume.
Ca mersul pe gheata nu e o jucarie, e simplu de descoperit. Privind la altii cum se descurca, gasesti usor de dat sfaturi. De indata ce pasesti tu pe terenul alunecos, sfaturile nu iti mai tin de cald. Care ar fi punctul comun al celor doua? Poate ca le-am aflat asemantoare in incercarea de a mentine un echilibru in circumstante deloc favorabile - sunt atatea lucruri care pot devia biserica de la tinta propusa. Unele biserici folosesc carjele unui legalism rigid, pentru a-si intepeni picioarele pe "cale", altele isi taraie picioarele cu dezinvoltura, amuzandu-se in programe confortabile. Sa fii echilibrat in incercarea de a-ti pastra echilibrul, nu e deloc usor!
Apoi, ar mai fi de spus ca atat timp cat stai pe loc, nu ai probleme cu echilibrul, dar ingheti! Ma gandesc la atatea biserici tremurand de teama unei schimbari ce le-ar strica echilibrul dobandit cu atata truda si migala, prin munca de zeci de ani. Dar daca nu misti, mori. Si ar mai conta in discutia noastra despre biserica si lume, asa cum am plasat-o eu pe gheata, faptul ca marea dificultate in pastrarea echilibrului este sa plasezi corect centrul de greutate. Si daca raspunsul e corect la intrebarea aceasta, te gasesti intr-o stare de echilibru perfect.
"Dar pantofii?!" ma intrebati "sunt bocanci si cizme, talpi antiderapante." E adevarat ca incaltamintea adecvata rezolva pe undeva problema. Insa in momente cheie, cea mai sigura talpa te tradeaza. Semn ca, bine a zis cine a zis, cine crede ca sta in picioare, sa ia seama sa nu cada!
Nu as putea sa nu ma gandesc ca Dumnezeu are din belsug simtul umorului. Altfel, cum ar privi toata cursa acesta, numeroasele discutii de comitet legate de culoarea cravatelor, de numarul becurilor, disputele inutile dintre imnuri vechi si cantece contemporane, in incercarea de a gasi echilibrul intre relevanta si reverenta.
A gasit cineva centrul de greutate? As fi curioasa...pentru cat timp!
La Timisoara, bisericile petrec destul de mult timp cu incercari de a gasi un echilibru, intre lumesc si dumnezeiesc. Uneori, insa, trecem pe langa oameni fara sa vedem decat umbre, nimic din tristetea sau singuratatea lor.
(recomandam a se vedea: “Dosar SSJ nr. 27 - Biserica si lumea")
Alina Simion
"Daruind vei dobandi"
Situati in contemporaneitatea "veacului religios"(fiind singura posibilitate de a supravietui, pentru ca admitand probabilitatea non-religiozitatii sale ne-am desfiinta ca umanitate) existenta unor inegalitati si diferentieri devine universala, globala (termen actual). Societatea umana contemporana se vede obligata a gasi solutii la aceste inerente inegalitati provenite din cultura, religie, mediu geografic etc.
Sentimentul excluderii sociale, ca ultima treapta a inegalitatii, determina frica omului de libertate. Urmand rationamentul unei relatii matematice, aceasta frica inhiba, la randul sau, instinctul individului de a mai actiona in vederea cuceririi fericirii. Odata atrofiat acest instinct, caci atingerea unui ideal (daca se identifica fericirea cu idealul) e pur omeneasca, fiinta umana traieste in anxietate si izolare.
Se pune intrebarea daca acest rezultat este produsul societatii sau vina apartine in intregime persoanei? Oricum ar fi abordata interogatia, raspunsul ar fi nefolositor atat timp cat premisele nu sunt corect evaluate. Trebuie vazut care e sursa insecuritatii si a excluderii (manifestata in cele din urma prin izolare voluntara).
Una din cauze s-ar putea concretiza in alternativele oferite de societate la problemele actuale (saracia, libera circulatie a persoanelor, traficul de stupefiante, terorismul, educatia etc.) Majoritatea indivizilor (caci in democratia inseamna majoritate) identifica fericirea cu bunastarea, in forma ei materiala.
Reducerea la minimum sau inexistenta unui spatiu privat (si aici timpul liber poate fi privit din aceasta perspectiva a teritoriului in care nimeni nu are voie sa patrunda fara acordul tau) a determinat amagirea individului prin propriile sale resurse.
In cele mai multe cazuri se pune accent pe o fericire apropiata, posibila (palpabila si eventual numarabila); "dobandirea" fericirii supreme (in viziune crestina: dragostea, linistea, egalitatea sau impacarea) fiind amanata din lipsa de timp, spatiu sau vointa.
Amanarea e o forma de lasitate care indeparteaza viitorul, determinandu-ne a trai la trecut sau prezent. Se uita adesea ca "daruind vei dobandi" (Steinhardt). Se ignora, si aici e de datoria crestinatatii de a interveni (in principal prin institutia sa - biserica), valorificarea la maxim a potentialului spiritual.
Acel "daruind vei dobandi" nu se refera la bunastarea ta din ale carei valorificari iti permiti a-i ajuta si pe altii.
Acest "daruind vei dobandi" e pur religios. Daruiesti din ceea ce nu ai. Dandu-le celor care vin la tine ceea ce ei asteapta de la tine si ceea ce tu stii prea bine ca in clipa aceea se poate intampla sa nu ai, te vei milui si tu din pomana facuta altuia.
"DAND LUMINA PE CARE NU O AI, O VEI AVEA SI TU." ( H. Michaux 1899-1988)
(recomandam a se vedea: “Dosar SSJ nr. 27 - Biserica si lumea")
Daniel Bud
"Adolescentii, o minoritate bisericeasca in tranzitie"
Adolescenta este perioada in care fiinta umana se afla intr-o etapa psihologica critica, insa tranzitorie. Adolescentul este copilul crescut inca nematurizat. A fi adolescent nu este o vocatie, nu este o stare permanenta, si nu este faza dezvoltarii umane de cea mai lunga durata. Toti copiii vor fi adolescenti si toti adultii au fost adolescenti. Adolescentii sunt fosti copii ce vor deveni adulti. In afara de schimbarea nemaiintilnita experimentata de persoana aflata in tranzitie, nu e nimic nou sub soare.
In societate adolescentii formeaza un segment minoritar tocmai pentru ca "starea de adolescent" este tranzitorie, si in mod normal, in citiva ani cei mai multi sfirsesc cu adolescenta si devin adulti. Nu am devenit adolescenti la cerere si nu putem ramine adolescenti la nesfirsit.
Tema adolescentului debusolat si plictisit (inclusiv de biserica) nu e noua, la fel cum e si acuza de irelevanta eclesiastica. "Racolarea" adolescentilor nu este si nici nu trebuie sa fie sarcina primordiala a bisericii! Inainte de a vorbi de racolare ar trebui sa stim unde sunt "ascunsi", de cine se ascund, si din ce motive. Racolarea presupune o dezertare. Adolescentul abandoneaza biserica din anumite motive, rationale, emotionale sau pur si simplu circumstantiale.
Daca ne referim la copilul bisericos transformat in adolescent rebel, intrebarea "De ce nu vine la biserica?" are un raspuns simplu: din cauza parintilor. Daca adolescentul are parinti crestini care doresc participarea la biserica, adolescentul participa la inchinarea din biserica pentru ca NU are de ales. Datoria de a fi parinti nu e cu nimic mai mare decit datoria de a fi ascultator de parinti! In starea de adolescent, traiul pe spinarea altora (a parintilor) implica supunere. Adolescentul este supus parintilor nu numai in inchinare, dar si in filmele vizionate, in cartile sau revistele citite, in preteniile intocmite, si asa mai departe. Numai faza urmatoare - in care adolescentul devine persoana matura si responsabila "aflata pe propriile picioare" - implica libertatea pe care unii adolescenti o pretind nejustificat inainte de vreme.
Daca ne referim la adolescentul crescut de la stadiul de copil in afara bisericii protestante, atunci in limita posibilitatilor, biserica poate crea forme de inchinare destinate interactiunii cu acest grup. Este evident faptul ca nu exista o biserica formata exclusiv din adolescenti, pentru ca mai devreme decit mai tirziu adolescentii ajung la maturitate.
In concluzie, adolescentul crescut de copil intr-o familie crestina nu are de ales, indiferent de relevanta bisericii el trebuie sa participe la inchinare cu intreaga familie. Cine pune piinea pe masa decide cum traieste cel care se infrupta din ea. Punctul din care adolescentul poate abandona biserica incepe doar atunci cind ajunge sa traiasca pe propriile picioare, adica - in principiu - la faza maturitatii responsabile. In mod normal, biserica ar trebui sa gaseasca forme de inchinare adecvate fiecarei etape din cadrul dezvoltarii psihologice, fiind extrem de sensibila la oscilatiile si impulsurile contradictorii ale stagiului adolescentin.
(recomandam a se vedea: “Dosar SSJ nr. 27 - Biserica si lumea")
Sabina Dodan
Pocaitii si restul, sau cum se vede de la fereastra mea...
"Prin fereastra ovala, norii treceau", in camera mea fereastra a fost mereu deschisa; sa nu vad oare diferentele intre fereastra mea si ferestrele lor? Pentru prima data in 150 de numere se SSJ, tema numarului acesta imi da ocazia sa-mi "vars of-ul" si nu ma voi feri sa fiu dura. Sunt cam opt ani de cand traiesc in lumea pocaitilor si abia in al optulea an am invatat sa-i accept, sa-i iubesc sau sa ma identific cu ei. Cum se vedea de-afara dupa atata amar de vreme? O lume rece in care outsiderii n-o sa ajunga niciodata ca "noi" pocaitii, o lume a detinatorilor adevarului absolut care au avut sansa de-a se naste in familii de pocaiti, o lume calda si deschisa in adunari si teribil de rece si exclusivista in afara lor. Au fost momente in care m-au facut sa plang prin purtarea lor, momente in care m-am simtit tradata si data afara, neintrebata nimic, privita urat, susotita mereu.
Sa nu fi facut eu nimic?
Sa fi facut ei prea mult si eu am refuzat? Cum sa inteleg eu lumea lor cand eu sunt abia la inceput dupa atata vreme?
De la fereastra mea am criticat totul, am fost sceptica sau din contra, m-am implicat in reviste, tabere, sarbatori si prietenii pe care le-am abandonat mai apoi negasind acea baza comuna pe care trebuie s-o ai ca sa patrunzi in lumea lor, recent lumea mea. Drumul n-a fost deloc usor si poate ca nu eu am hotarat asa... Ce-am inteles acum e ca exista o singura Biserica a Domnului la care "au acces" toti cei care-L marturisesc pe Dumnezeu dintr-o inima curata si-L lasa pe El drept Stapan si Salvator al vietii lor. Pentru noi a murit Fiul Lui, Isus, oricine Il accepta pe El si jertfa Lui si vine cu pocainta la El, are viata vesnica. E nevoie pentru aceasta de o viata curata si fara de pacat dupa cuvantul Evangheliei prin care suntem mantuiti.
Nu poti trai si cu Dumnezeu si in lume in acelasi timp, nu exista nici un negot si nici o! cale intre ele care sa nu fie un compromis si un pacat. Este usor sa fii un pocait fals cu o relatie calduta cu Dumnezeu si este teribil de greu sa traiesti o viata in lume si sa-ti fie indeajuns un singur moment in care sa te pocaiesti si sa devii un copil al Lui.
Un pocait devine astfel purtatorul credintei adevarate care se traieste si se vede la exterior. Mesajul pe care-l poarta devine model celor din jur pe care are datoria sa-i "informeze". Un astfel de model am intalnit si eu, Dumnezeu a semanat samanata cea buna, m-a zdrobit si-apoi mi-a deschis ochii si inima. A fost atat de simplu si de frumos, a meritat suferinte si sacrificii ca sa castig marele premiu. Multumesc pocaitilor pe care nu-i jignesc cu nimic spunandu-le asa, ci din contra, e un mare castig sa se numeasca asa, ei sunt copiii Lui Dumnezeu.
(recomandam a se vedea: “Dosar SSJ nr. 27 - Biserica si lumea")
Alin Cristea
Pace/Ciao
Cred ca acest binom exprima in modul cel mai concis atat clivajul Biserica/Lume in varianta contemporana a neo-protestantismului romanesc, cat si subcultura de tranzitie a celor doua sfere. Acum doua decenii mai auzeam salutul "Pacea Domnului Isus", apoi "Pacea Domnului", acum e "Pace", in curand va fi "Pa". Sau se practica deja o astfel de varianta a globalizantului "Hi" american? S-a ajuns si la altfel de prescurtari: "Amin", adica "Asa sa fie", pare, in momentele profunde de rugaciune ale comunitatii, prea lung pentru a-l exprima public si a deranja astfel atmosfera pioasa, fiind inlocuit de rasuflarile afectat-cugetatoare "Hm" ale starurilor religioase locale sau ale "chibitilor" care mai sunt atenti la "convorbirile" precum pe pamant-asa si in cer ale - de multe ori - prea umanoizilor.
Salutul "Ciao" l-am auzit prima oara acum 7 ani, cand am venit in Oradea, oras vestic, gandeam in ignoranta-mi modestie. Nu a trecut mult timp pana sa-mi dau seama ca sufera, la fel ca toata Romania, de un provincialism cronic si, bineinteles, prostul nu-i prost destul daca nu-i si fudul. O continua serbare campeneasca, intrerupta din cand in cand de cite o treaba in jurul casei. Si mai tare m-a durut cand am regasit asfel de atitudini in onor spatiul confesional neo-protestant. Artificialitate, superficialitate, mercantilism - triada atat de caracteristica secolului XX si-a pus amprenta si asupra eclesiei. In afara barfelor confesionale, mai putin sau mai mult amplificate, mult prizatele subiecte inepuizabile - baticul femeilor (sau, in cel mai bun caz, stiluri de innodare), muzica pe care o promovam/ascultam, "profeti" si "prooroci", ziua de odihna - intr-o combinatie ciudata cu afaceri "second hand" si fundatii "second hand", evenimente festiviste "second hand" si subcultura "first class".
"Ciao" m-a salutat atunci dezinvolt adolescentul de 15 ani, de care ma desparteau aproape tot atatia ani (si barba), copil de pastor, care nu ma cunostea, dar il cunostea pe mult mai tanarul meu coleg cu care eram. "Ciao" a salutat-o deunazi un tinerel de aceeasi varsta pe sotia mea, casatorita de 11 ani. Ne-am adus aminte de sotia "nepocaita" a unui frate care, la scurt timp dupa casatoria noastra, i-a atras atentia sotiei mele asupra noului statut: Acum esti femeie maritata, nu-mi mai spune "Sarut' mina", ci "Buna ziua". Mai exista pe undeva, in Romania (invitata sa intre in NATO, UE si in mai stiu eu ce alte organizatii si organisme internationale) salutul asta? Bineinteles ca exista, dar de multe ori e parca semnul non-relatiei cu cel pe care il saluti, conventional, sau echivalentul pentru "Sfarsit" (conversatie), la fel cum "Amin" e accesat, la fel de coventional, la sfarsitul rugaciunii comunitare.
Oricum, mai bine sa ne multumim cu "Ciao" decat cu o mutenie gen "Buna ziua, caciula, ca stapanul n-are gura", cum ni se intampla de atatea ori. Copii, adolescenti, tineri din familii de "pocaiti" trec grabiti pe strada pe langa noi, fara a ne saluta, desi ne cunosc bine din "evolutia" noastra la "aparatele eclesiale". Cred ca am gasit o solutie "de tranzitie", probabil tot in spiritul contemporan al injumatatirii cuvintelor si sintagmelor: "Buna…". Se poate aplica cu succes si pe strada, si in mesajele e-mail, e destul de echivoc, si apoi, poate fi urmat de o completare mnemotehnica din partea celuilalt: "…ziua"! Sau, cine stie, o sa avem surprize, surprize: "…sa-ti fie inima"!
Oameni buni, nu de salut e vorba aici, ci de cine pe cine influenteaza. E vorba de Skanderbeg-ul pe care Biserica il face cu Lumea. Nu cu cei din lume, ci cu Lumea, spiritul veacului dinainte de veacul ce va sa vie, care, de la Adam incoace, ne perverteste vorba si fapta, gandul si visele. Bunaoara, pentru a ramane la limbaj, cum sa fi cucerit de etichete cu sonoritati bizare precum "trupa" de inchinare, "grupa" de copii, "program" duminical? Avem responsabili cu "departamente" in cadrul "echipei" cu care lucreaza pastorul. De fapt sunt destui carora ar trebui sa li se scrie in cartea de munca: "manager" eclesial. Bisericile sunt organizate in "uniuni", conform "statutului", au o data pe an "sedinta", fiecare membru are dreptul la "vot". Va puteti imagina votul lui Pavel, al lui Timotei sau al celor priviti ca "stalpi" ai bisericii - Iacov, Chifa, Ioan (Galateni 2:9) - numarat ca vot egal cu cel al unora precum Anania si Safira? De unde vine egalitarismul pagubos al enoriasilor neo-protestanti si la fel de paguboasa confuzie intre "vedetism" si elita duhovniceasca ("Omul duhovnicesc, dimpotriva, poate sa judece totul, si el insusi nu poate fi judecat de nimeni" - 1 Corinteni 2:15)? Ar fi prea simplu sa dam vina doar pe deceniile de comunism. Daca am cerceta putin istoria bisericii, am vedea ca intotdeauna au fost astfel de provocari "lumesti" si ca au existat momente cruciale cand Biserica a stiut sa preia termeni culturali ai vremii (precum cel de "persona" - persoana, din filozofia greaca, sau Pavel vorbindu-le atenienilor in piata utilizand notiuni ca fiinta, miscare, citate din poetii lor) pentru a articula adevaruri pe care le intrupa de mult timp in acte de credinta.
Aici e esenta problemei: degeaba spunem "Pace" daca nu imprastiem "mireasma de la viata spre viata". Degeaba spunem ciao (un salut italian) daca nu avem constiinta si stiinta de a fi europeni. Daca trebuie sa ne diferentieze ceva de Lume, diferenta specifica nu este o denumire, un salut, o grimasa afectata, o cantare sau o zicatoare bisericoasa, ci acele fapte bune facute in lumina care ii fac pe oameni sa-L slaveasca pe Tatal ceresc. Responsabilitatea mareata a Bisericii de a binecuvanta - a cuvanta de bine - are de a face cu marturia unei vieti coordonate de aspiratii spirituale.
Mie nu-mi este greu sa repet si tuturor ne este de folos: Artificialitate, superficialitate, mercantilism - triada atat de caracteristica secolului XX si-a pus amprenta si asupra eclesiei. Biserica e chemata sa fie "o mireasma a lui Hristos" printre cei din Lume (2 Corinteni 2:16). De prea multe ori, insa, "pocaitii" sunt o mireasma doar pentru ei, "ghetoul" confesional devenind sufocant. Diferenta pe care ne-o afisam fata de cei din afara acestui "ghetou" nu ne ofera identitatea pe care ne-o dorim. Si desi "iarna nu-i ca vara", evanghelizarile agresive/fortate nu constituie interfata potrivita pentru mesajul "extra-terestru". Mai bine am lua in seama cuvintele lui Rick Warren: "Una din cele mai mari bariere in calea evanghelismului o constituie faptul ca cei mai multi crestini isi petrec timpul exclusiv in compania altor crestini." Dintr-un astfel de "ghetou", in vremuri de tranzitie, afisez "sfarsit" la "respirarile" mele cu un salut de tranzitie: "Buna…"
P.S. Puteti sa "deletati" sau sa "forwardati"! Numai sa nu uitati ca exista echivalente romanesti pentru aceste cuvinte. Oricum, de marile amenzi ale Legii Pruteanu am scapat. Ne ramane insa responsabilitatea de a bine-cuvanta!
(recomandam a se vedea: “Dosar SSJ nr. 27 - Biserica si lumea")
Ionutz Apostu
Biserica si Lumea
In zilele actuale biserica se confrunta cu provocari dintre cele mai diverse. Cum previne aceste provocari, sau cum sunt ele intampinate este greu de spus. Depinde de la zona la zona, de la oras la oras, de la biserica la biserica, de la om la om…
Biserica a fost instituita pentru a reprezenta Hristosul pe pamant si ca atare are datoria de a fi ambasadoare intr-o lume atat de ostila incat multi nici nu mai vad acest lucru. Toate atacurile sunt puse pe seama dezvoltarii societatii, pe seama democratiilor dintre cele mai diverse si de ce nu pe seama nevoilor din ce in ce mai diverse ale oamenilor.
Cum se raporteaza biserica la toate acestea? Baga capul in pamant sau incepe sa negocieze? Cum confrunta ea toate aceste “noutati” ale lumii noi? Pe ce anume se bizuie cand combate sau aproba “imprumuturi” dintre cele mai ciudate, care este justificarea si indreptatirea?
Biserci macinate de negot, de schimburi comerciale; mirodenii si matasuri; ceaiuri si cafele din cele mai scumpe si mai placute; asta e tot ce reuseste sa adune biserica actuala? Unele s-au pierdut printre atatea rute si drumuri comerciale incat cu greu mai reusesc sa se orienteze printre atatia luceferi stralucitori.
Cum arata Biserica lui Hristos dupa 2000 de ani? Poate singura, poate sluta atat de deformata incat cu greu o mai recunosti. Un Quasimodo al lumii contemporane, cocosatul alergand printre clopote si sfori, incercand sa scape de rusinea ce o poarta asupra-i…
Cum se vede Lumea din Biserica? De cele mai multe ori atractiva, fara ca nimeni sa combata aceasta imagine falsa a lumii. Ne amestecam atat de usor dar ne strangem laolalta atat de greu.
Pana unde merge negotul cu lumea? Cat de adanci sunt rutele comerciale? Iata intrebari care nu au raspunsuri, cel putin nu vor gasi raspuns pana nu vor fi macinate de “navigatori”.
(recomandam a se vedea: “Dosar SSJ nr. 27 - Biserica si lumea")
In loc de concluzie
Daca considerati ca avem dreptate, daca credeti ca am "deraiat de pe linie", deschidem linia reactiilor. Asteptam reactiile de azi in doua saptamani. Dar asteptam si texte, tot in doua saptamani, despre urmatoarea tema: "Ce este un pocait?"
Hyde Park
Alin Cristea
Un secol de cinema
Primele capodopere
D.W. Griffith, Thomas Ince, Mack Sennett: "Datorita acestor trei realizatori, cinematograful american avea sa atinga apogeul." (Georges Sadoul) (Istoria cinematografului mondial) D.W. Griffith - "parintele cinematografului", "profetul si descoperitorul artei filmului", "inventatorul limbajului celei de a saptea arte la baza caruia aseaza decupajul si "montajul", omul care a nascocit totul in materie de film, celorlalti ramanandu-le doar sa preia si sa perfectioneze intuitiile sale de geniu. (Dictionar de cinema, 1997)
"El a fost primul care a stiut sa aduca frumusetea si poezia in ceea ce era pe atunci un spectacol dezlanat si banal; a intuit, primul, potentialul enorm al cinematografului si a fost primul care a facut din el un instrument de recreere, cel mai eficient si mai popular din cate au existat vreodata." (Erich von Stroheim) (Cinema… un secol si ceva, 2002)
"A fost pentru cinema ceea ce a fost Eschil pentru teatru." (Andrew Sarris) (Cinema… un secol si ceva, 2002)
Nasterea unei natiuni (1915)
"Document al furiei rasiste a Ku Klux Klan-ului, prezentat ca salvator al natiunii americane. Filmul infatiseaza istoria a doua familii de proprietari din Sud, pentru care razboiul de secesiune reprezinta o ispasire fara vina. Fortele principale aflate in conflict sunt, pe de o parte, armata de negri, care ameninta cu distrugerea totala, ducand pretutindeni abuzul, violul, crima, iar pe de alta parte, Ku Klux Klan-ul." (Cinema… un secol si ceva, 2002)
"Polemicile violente provocate de Nasterea unei natiuni au determinat cresterea succesului comercial. Numarul de spectatori a atins cifra de o suta de milioane. Cariera filmului a durat cincisprezece ani plini. […] Dupa noua luni filmul fusese reprezentat de 6 266 ori la New York. Castigurile au fost imense. […] Griffith, care investise in film tot salariul si viitoarele lui beneficii, castiga intr-un an mai mult de un milion (pe care se va grabi sa-l inece in Intolerance)." (Georges Sadoul) (Istoria cinematografului mondial)
"Daca urmarile acestui film sunt imediate in Statele Unite, ele sunt mult mai putin considerabile in celelalte tari. In Franta, cenzura considera proiectarea acestei opere violent rasiste ca inoportuna, mai ales in acel moment, cind trupele coloniale luptau pe front. Astfel, acest film este vazut in Franta cu sapte ani intarziere, dupa ce o suta de alte filme ii popularizasera invataturile. A fost nevoie de reculul istoriei pentru ca Europa sa inteleaga ca 8 februarie 1915, data reprezentarii filmului Nasterea unei natiuni, este prima zi de domnie universala a Hollywoodului." (Georges Sadoul) (Istoria cinematografului mondial)
"Cu Nasterea unei natiuni, filmul a fost recunoscut ca forma de arta cea mai persuasiva si mai penetranta a timpului nostru. Si aceasta, la numai 20 de ani de la prima demonstratie publica a lui Edison." (Arthur Knight) (Cinema… un secol si ceva, 2002)
Intoleranta (1916)
"Persii lui Cyrus ameninta zidurile Babilonului, Iisus ii combate pe farisei, hughenotul Coligny starneste furia regelui Carol si sotia unui patron de uzina, domnisoara batrana, face, cu puritanismul ei, iad din existenta muncitorilor. In toate e de vina numai blestemata de intoleranta! Pornind de la acest pretext tematic a patru episoade, unite de imaginea-simbol a lui Gish balansand leaganul istoriei umanitatii, Griffith realizeaza o grandioasa tentativa de sinteza a timpului si spatiului prin intermediul montajului paralel. A rezultat un esec comercial, dar si un experiment cu consecinte covarsitoare pentru dezvoltarea artei cinematografice pe plan mondial." (Dictionar universal de filme, 2002)
"Costul total al realizarii - doua milioane de dolari, cifra record, pe care nu o va mai atinge nici un film pana in 1926. Din cele o suta de mii de metri de negativ turnati, regizorul monteaza initial o varianta de noua ore, apoi o alta de cinci ore si apoi pe cea finala, care apare pe ecrane, de trei ore si patruzeci de minute. Primit cu un deosebit interes de critica si de spectatorul intelectual, filmul nu are succes la marele public, derutat de forma revolutionara si refractar la mesajul sau. Retras treptat din circulatie ca inoportun, Intoleranta va deveni cel mai mare fiasco financiar din istoria cinematografului. Cauzele si implicatiile acestui esec, dar si imensa forta novatoare a filmului fac obiectul a numeroase analize intreprinse de istoricii de cinema." (Cinema… un secol si ceva, 2002)
"Opera baroca, confuza si geniala, in avans cu zece ani fata de cinematograful vremii sale, Intoleranta a fost productia cea mai arbitrara incercata vreodata. Griffith si-a ales prost momentul de a realiza un asemenea film - intr-o epoca in care nici geniul lui, nici limbajul filmic nu erau in masura sa domine un asemenea subiect, o epoca in care motivatiile trebuiau sa fie melodramatice pentru a putea fi intelese de catre public. Exista in Intoleranta un constant decalaj intre o conceptie revolutionara, o structura ultramoderna, un ritm uluitor, o ambitie suverana si slabiciunile unei constructii dramatice fondate pe motivatii imposibile si fundamental conventionale. Influenta filmului a fost considerabila nu numai asupra cinematografului, ci si asupra literaturii; acestui film ii datoreaza romanul anglo-saxon constructiile acronologice si salturile in timp/spatiu, in care vor excela ulterior Dos Passos, Faulkner, Huxley, Virginia Woolf si altii, constructii romanesti pe care le cautam zadarnic inainte de 1916." (Jean Mitry) (Cinema… un secol si ceva, 2002)
"Intoleranta este cel mai insemnat film produs vreodata, o capodopera de conceptie si de executie creatoare, care sta alaturi de opere de arta de talia Simfoniei a IX-a de Beethoven, a "Coborarii de pe cruce" de Rembrandt, a "Giocondei" de Da Vinci, de sculpturile Parthenonului sau de opere literare de talia romanului lui Tolstoi, "Razboi si pace", a poemelor lui Whitman si de "Hamlet" al lui Shakespeare." (Th. Huff) (Cinema… un secol si ceva, 2002)
Thomas Ince - "cel mai mare tehnician al montajului", "maestrul cinematografiei", "primul poet al ecranului", "primul dramaturg" al filmului, "primul mare autor de western", "poet al Far-West-ului" - este, alaturi de Griffith, creatorul naratiunii cinematografice. "Influenta lui Ince asupra cinematografiei suedeze si franceze este capitala, ca si asupra primilor realizatori sovietici." (Georges Sadoul) (Istoria cinematografului mondial)
Mack Sennett, un mare descoperitor de talente, ii va scoate din anonimat pe Buster Keaton, Harold Lloyd, Bing Crosby. Mijloacele lui sunt acumularea de gaguri si de trucaje, inmultirea figurantilor si impopotonarea lor caricaturala. Parodia fiind unul din procedeele preferate ale lui Sennett, studioul "Keystone" angajeaza, contra unui salariu de 50 de dolari pe saptamina, un tanar actor englez de pantomima in turneu prin Statele Unite: Charles Chaplin, care va turna 35 de filme scurte intr-un an. Lui Chaplin i-au trebuit doar citeva luni pentru a cuceri o glori pe care nici Griffith, nici vreun alt american nu o atinsese. O popularitate fara seaman in lume ii va rasplati stradaniile. Filmele lui sunt poate singurele apreciate deopotriva de clasele cele mai sarace, de populatiile cele mai primitive, ca si de publicul cel mai ales, de intelectualii cei mai rafinati. Filmele sale sunt singurele care, fara intrerupere, din 1914 si pana astazi, au atras publicul. Viata de caine (1918), Charlot soldat (1918), Idila la cimp (1918) sint trei capodopere care incheie apogeul cinematografului american. De acum incolo producatorul tinde sa devina stapan pe aceasta arta. Incepe domnia Hollywoodului.
(recomandam a se vedea: “Alin Cristea – Exercitii de admiratie ‘alte texte’”)
Informatii subscribe/unsubscribe
Pentru subscribe (format normal/only text/doc/zip/fara fundal) scrieti la adresa revistei, trimiteti adresa dumneavostra si, in functie de ce solicitati, o vom copia in baza respectiva de date. Pentru retragere trimiteti mesajul "unsubscribe" si va vom sterge din baza de date. Indiferent de varianta, va multumeste
The Salt Street Journal - adica:
Alina Simion
Aretta Bazdara
Daniel Grigoroscuta
Eduard Orasanu
Ionutz Apostu
Roxana Gacea
Sabina Dodan
------------------------------------
Din redactia SSJ au mai facut parte:
de la numarul 1 la 21, Eugen Eremia
de la numarul 2 la 99, Mircea Paduraru
------------------------------------
Redactia poate fi contactata la: iapostu@
------------------------------------
grafica The Salt Street Journal este semnata de Aretta Bazdara
-----------------------------------
corectura: Daniel Grigoroscuta si Ionut Apostu
-----------------------------------
Responsabilitatea materialelor publicate de colaboratori revine exclusiv autorilor.
-----------------------------------
The Salt Street Journal: "tiraj" aproximativ 750 de adrese
"Frumusetea va salva lumea!"
F.M. Dostoievski
...iar frumusetea este
HRISTOS
