Stateam in biroul meu si priveam prin sticla ferestrei in micul parc din apropriere.
Se lasese seara. Umbrele copacilor si ale bancilor ce se intindeau pe asfalt iti lasau impresia ca parcul este viu. Ca sunt oameni acolo si stau de vorba in timp ce intunericul le cuprinde fetele si trupurile.
Dar nu era nimeni acolo. Era pustiu. Niciodata nu e nimeni acolo, cu exceptia zilelor insorite de vara Cand mai zaresti cativa studenti stand pe o banca si fumand o tigare inainte de cursuri sau doi indragostiti ce se bucura de iubirea de inceput.
Dar Atunci nu era nici vara, nici soare. Era o seara simpla, racoroasa in care nu-ti doresti sa fii in parc cu umbrele ce aduceau a oameni.
Nu-i pot invinui ca ocolesc parcul ce deseneaza chipuri. Nici eu nu-mi doream sa fiu acolo in seara aia. Mi-as fi dorit sa fiu in urma cu sase ani, in ziua in care Adrian s-a nascut si Ramona era atat de aproape de Mine. Era o parte din mine atunci. Formam toti trei o fiinta, un intreg. Atunci in clipele acelea cand ne-am imbratisat, nimic nu mai conta.
Totul disparuse. Se naruise lumea precum un castel de nisip si noua nu ne pasa. Atinsesem fericirea.
Dar odata ce atingi punctul cel mai inalt al vietii tale, esti intr-o continua cadere.
Cazi in timp ce simti secundele fluturand printre degete, zilele cum iti mangaie firele de par si anii se joaca pe fata ta desenand harta Unei Vieti traite si uitate.
Dar caderea e ca un zbor si mintea ta inca imbatata de aroma fericirii iti creeaza o aparenta. O aparenta a Unei Vieti Prospere la care visasem cu zece ani in urma cand nu eram decat un biet asistent al unui profesor pe care in ignoranta mea de atunci am uitat sa-l intreb ”Omule, ai fost fericit? A meritat sa-ti vinzi prezentul pentru glorie?”
Acum e prea tarziu pentru astfel de intrebari. S-a dus departe de aici si raspunsul la intrebarea mea va trebui sa-l aflu chiar eu.
Si simt ca este ”Nu”, dar nu vreau sa o recunosc. Nu vreau sa cred ca sunt un om ce m-am pierdut de familia mea. De Sotia Mea si de copilul meu.
Ramona si ea era exact ca mine. Poate ne asemanam Mai Mult Decat credeam.
Ne-am indepartat amandoi atat de mult, incat doar numele ei imi mai este drag. Mi-l repet de atatea ori pe zi in cap... Ramona...Ramona...Ramona.
Si cand ajung acasa o gasesc pe sotia mea. Si ea traind in aceeasi aparenta ca si mine. O sarut si o strang in brate, dar parca nu mai au aceeasi insemnatate gesturile mele. Nici pentru ea, nici pentru mine. O privesc cu dragoste si stiu ca o iubesc. O iubesc pe Ramona, in schimb pe femeia de acasa doar o respect si o inteleg. Este reflexia ce ma priveste captiva din cealalta parte a oglinzii, ratacita in aparenta unei vieti prospere si imbelsugate care ascunde multe zile petrecute departe de noi. De intregul acela ce am fost Atunci Cand Adrian ne-a contopit inimile.
Imi trec mainile prin parul negrul al iubitului meu copil in timp ce il iau in brate si il sarut. Il strang tare ca si cum as vrea sa-l indes inauntrul meu, dar el se zbate fiindca vrea sa plece sa se joace. Nu poate sta locului decat o secunda. Dar eu ma bucur de secunda aceea. Si le adun in fiecare seara cand vin din cladirea mare care mi-a devenit aproape casa si formez un minut, apoi o ora. Si cu fiecare ora castigata Adrian e altul. Mai mare, mai curios, mai barbat iar eu mai batran, mai trist, mai strain.
Aveam aproape treizeci si noua de ani, o cariera in invatamantul universitar, o casa mare pe care am construit-o impreuna cu sotia mea pe un teren din aproprierea Bucurestiului si cea mai buna jumatate a vietii irosita.
Ramona acceptase un post intr-o companie multinationala. Castiga mult mai bine decat inainte,dar era mai tot timpul plecata. Nu puteam sa o invinuiesc. Era calea pe care am ales-o amandoi. M-a intrebat atunci cand a luat decizia asta, doar eram sotul ei. Si am spus ”Da” pentru ca am vazut in ochii ei cat de mult isi dorea asta. Era fericita si imi doream sa fie asa, desi fericirea ei nu avea legatura cu mine. Simteam ca nimic din viata mea nu mai are legatura cu mine. Plus de asta, as fi fost un ipocrit sa-i refuz aceasta oportunitate dupa ce eu insumi am fugit toata viata dupa bogatie in timp ce ea mi-a fost alaturi de fiecare data. Mi-a zambit mereu indemnandu-ma sa-mi urmez visurile. Poate si zambetul ei ascundea aceleasi ganduri ca si mine, poate si ea simtea ca fericirea mea nu are legatura cu persoana ei. Dar nu s-a oprit din a-mi fi sprijin, de a-mi fi alaturi, de a fi stanca mea in mijlocul furtunii.
Ce fel de om as fi fost, daca atunci cand a primit oferta asta as fi spus ”nu?” Daca as fi tipat atunci la sclipirea albastra din ochii ei si toata frustrarea din mine ar fi urlat ”Nu...nu te mai indeparta mai mult decat ai facut-o deja”. As fi fost un om pe care ea l-ar fi urat cu toata fiinta ei.
Pot trai cu singuratatea ce mi-a adus-o bogatia dar niciodata n-as putea trai cu gandul ca ea ma uraste.
Imi placea sa stau si sa privesc lumea din spatele geamurilor de sticla ale ferestrelor pe care le intalneam in calea mea. Eram asemeni unui prizonier incarcerat ce se impacase cu ideea ca acolo va ramane. Dar nici macar tiranul ce l-a inlantuit nu a putut fi atat de crud incat sa nu-i lase o mica gaura in zidurile devenite univers prin care sa poata sa se intoarca acasa. Chiar si prin inchipuire, chiar si prin visare.
Asa cugetam in cele cateva momente libere ce le prindeam in toata graba aia zilnica in care traiam.
....va urma...
This post first appeared on Just Another Girl Under The Sun!!!!, please read the originial post: here
