(2Tim 2:25) ”să îndrepte cu blândețe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăința ca să ajungă la cunoștința adevărului;”

Unii spun: ”Mă voi pocăi la pensie, atunci voi avea timp destul pentru asta.” Știm cu toții că nu suntem siguri dacă apucăm sau nu pensia, dar de asemenea mai este un impediment: pocăința este un har, la fel ca și credința.

Iov spunea atunci când s-a pocăit: (Iov42:5) „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut.”

Harul constă în faptul că a avut reveleația de a Îl vedea pe Dumnezeu. Și pe Dumnezeu nu Îl vedea dacă El nu îi vorbea, dacă nu i se adresa. Dacă vrei să te pocăiești, va trebui ca mai înainte Dumnezeu să îți vorbească, să ți se descopere, ca apoi tu să te poți pocăi, pentru că faci diferența din întunericul din viața ta, și de lumina pe care ai văzut-o când ți-a vorbit Dumnezeu. Altfel, pocăința autentică, mântuitoare nu este cu puțință.

Există și o pocăința, un regret uman care nu mântuiește, cum a avut Ahab, unul din împărații lui Israel (2 Împărați 21,29) și mai relevant, pocăința lui Iuda după ce l-a văndut pe Domnul (Matei 27,3). Aceștia spune scriptura că s-au smerit, s-au căit, totuși nu au fost mântuiți, iertați, reabilitați, de ce? Pentru că aceasta este doar o constatare a pagubei păcatului, dar nu și o hotărâre de a urma pe Dumnezeu. Este doar un ”Vai!” pentru nenorocire, dar nu și cu ”Hai!” pentru Dumnezeu.

Domnul să ne ajute să ne pocăim atunci când avem harul!