Noi i-am ucis Fiul, dar ea ne iubeşte. A Suferit Mai Mult decât toate femeile*** care s-au născut şi se vor naşte vreodată pe lume.
Miliarde de fiice ale Evei au îndurat şi vor mai avea parte de chinuri cumplite, însă numai uneia i s-a prezis că va trece sabie prin sufletul său. Şi aşa a fost.
Totuşi, pe niciuna alta nu o putem numi pururea fericită. Numai Preasfânta Născătoare de Dumnezeu (Theotokos) este şi cea care a suferit mai mult, dar şi cea mai fericită.
Cum de uităm adesea această esenţială lecţie?! Nu există nici scurtături către fericire, nici nu o putem atinge pe gratis, fără a ne asuma un preţ.
Iar pe acesta nu-l puteam măsura în bani sau în funcţie de alte repere materiale după care, eronat, ne rânduim vieţile.
Atât în lumea trecătoare de aici, dar mai ales când se vor socoti toate, în cea de apoi, nu vom primi decât atâta autentică fericire câtă dispoziţie pentru jertfă am avut.
Or, cine va avea vreodată mai multă jertfelnicie decât Maica Domnului? Toţi sfinţii sunt bune modele, dar unul este modelul suprem.
Dacă până şi jalnicele surogate hedoniste pe care le luăm drept fericire ne costă şi ne dor, cum ar putea fericirea veritabilă să ne vină de-a gata?
Nu că nu ne-ar da-o Dumnezeu, că doar Adam şi Eva astfel au primit-o. Dar nu ne-ar fi de folos. Am strica-o precum au făcut protopărinţii noştri.
Mulţi copii se roagă să primească jucăria preferată, o visează noaptea, îşi fac speranţe, mai bat din picior sau se fac surprinzător de cuminţi mânaţi de acest interes.
Într-un final, îşi primesc cadoul râvnit. Însă nu ştiu ce să facă de el. Adesea, nici nu trece o jumătate de oră până ce ajunge să zacă stricat în vreun colţ al casei.
Oricui şi oricând ne-ar da Dumnezeu fericirea instantaneu. Dar nu ne-ar fi de niciun folos. N-am şti să preţuim ceea ce, fiind un dar divin, este fără-de-preţ.
Nu se pune problema că nu o merităm, căci fără de merit ne-a chemat Preasfânta Treime de la nefiinţă la viaţă – pentru veşnică şi deplină fericire.
Ci doar că nu ştim să trăim fericirea. Prin urmare, Domnul ne poartă prin împrejurări smeritoare, doar-doar om învăţa să preţuim darul la care ne cheamă.
În mod ideal, de am ţine toate poruncile lui Hristos, am trece prin viaţă fără durere, căci în faţa fiecărei răscruri am avea deja lecţia învăţată.
Pentru că nu ne ţinem de porunci, dar Domnul tot ne vrea fericiţi alături de El, primim întâi teste (felurite necazuri, încercări, ispite, dureri), apoi lecţiile şi tot aşa.
A ne lăsa în voia Lui (“Iată roaba Domnului...”), clipă de clipă, este calea desăvârşită către fericire. Ceea ce nu ne garantează că nu vom avea o cruce de purtat.
Încă dinainte de a zămisli şi a deveni Maică a lui Dumnezeu, Fecioara Maria respecta toate poruncile, dar chinuri fără seamăn tot n-au ocolit-o.
Aceasta pentru a ne fi tuturor lecţie să nu deznădăjduim. Dacă ea, curată fiind, nu a deznădăjduit în faţa Crucii, nici noi să nu deznădăjduim vreodată!
Ştiindu-ne atât de pângăriţi, să nădăjduim că oricâte rele am îndura, pentru păcatele noastre ne vin, ca să ştim a preţui fericirea alături de Făcătorul nostru.
Din mulţimea păcatelor şi departe de Sf. Împărtăşanie fiind (din neglijenţa noastră sau opriţi de duhovnic), uneori ne pierdem îndrăzneala către Mântuitorul.
Cu toate acestea, şi din cea mai adâncă deznădejde, să o chemăm pe Maica Sa. Minunile ei nu-s doar în cărţi, ci se petrec acum în multe vieţi din jurul nostru.
Să nu credem minţii noastre nici în plăsmuiri feerice, nici în deznădejde, ci să nu lăsăm vreo zi fără o chemăm pe Maica Domnului. Şi vom trăi minuni!
*** NOTĂ: Dedic acest articol surorilor în Hristos care s-au aflat în Tabăra aniversară a Asociaţiei Ortodoxia Tinerilor (Borşa, MM, 23-29 iulie 2013), cu îndemnul de a se strădui mai mult să se apropie de Maica Domnului. Nu există o reţetă de fericire mai bună.
[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]
