Zăpadă roșie! Pentru prima dată gustul omătului este sărat și culoarea lui, culoarea sângelui. Crăciun îndoliat! Cine s-ar mai bucura, când ei, eroii noștri bravi stau încremeniți pentru vecie în piața publică? Unora le-au înghețat lacrimile speranței sau ale durerii pe obraz.
Îi privesc și îmi urlă sufletul. Cu iubirea mea, le-aș împrumuta suflare de viață, dar nu am puteri demiurgice. Mamele și-au adus copiii în brațe, iar gloanțele suieră amenințător deasupra gânguritului mugurilor de viață.
Începe să bată un vânt tăios, dar stăm zile și nopți în piața publică, să nu pierdem ceea ce am cucerit cu sângele lor sfânt.
Se trage haotic, ce intră cu tancuri în mulțime, de parcă l-am supărat pe Dumnezeu și nu-și va mai întoarce fața către noi niciodată.
Ne este frică! Poate că nu atât de tare pentru viețile noastre, cât să nu rămânem poveri în cărucioare pentru cei de-acasă și să nu mai putem scăpa în veci de închisoarea spirituală la care eram condamnați pe viață.
Se împarte ceai cald și pâine. Dăm băutura și hrana din mână în mână, fără să ne pese, în cazul în care nu ne-ar rămâne și nouă. Ce îndoliate ne sunt sufletele!
Cum poți fi altfel, când se ucide român pe român, frate pe frate?
Știri confuze ne fac să ne tremure inimile, să ne înghețe mugurii speranței și atunci, cineva ne propune să ne prindem de mână, să ne așezăm în genunchi și să ne rugăm împreună.
Să implorăm mila cerului și să cadă valuri de libertate și de izbăvire asupra noastră.
Ne sincronizăm rapid și simțim energia aceea fierbinte a milioanelor de oameni care simt la fel.
„Tatăl nostru care ești în cer/Sfințească-se numele Tău!”
Degeaba vă relatez în cuvinte, dacă nu ați fost acolo să simțiți cum glasul acela unic, al celor care aveau frați și surori morți pe pavaj sau răniți grav în spitale se prindea de Dumnezeu și Îl implora să ne ierte.
După ce am spus:„Amin!”, ne-am mai liniștit sufletele. A urmat răspunsul la rugăciune.
Veneau soldații cu armele pregătite, când un puști curajos a luat tricolorul îngăurit de gloanțe și i-a întâmpinat înfășurat în el. Din miile de piepturi a țâșnit acel „Deșteapta-te, române/Din somnul cel de moarte/În care te-adânciră/Barbarii de tirani!”
A început să ningă, iar soldații au coborât armele și ne-au îmbrățișat cu drag. Ne împăcam frate cu frate, iar cerul ne arunca petale de trandafir să ne netezească drumul către libertate.
Numai morții își așteptau cuminți florile, sicriele, lumânările, dar plecau și ei liniștiți în mormând fiindcă noi ne împăcaserăm!
Doamne, cât măcel a fost! Nu pot uita clipele acelea sfinte și modul în care rugăciunea și tricolorul au înclinat balanța victoriei împotriva noastră!
De ce se ucid oare frații care au supt sânul aceleași mame și au rupt aceeași bucată de pâine?
