Nu am uitat locul ăsta, doar am tot așteptat să existe ceva despre care să vreau să scriu, oricât de ambiguu aș încerca. Să existe ceva care să merite.

Complet în mijlocul sfârșitului unei ere, eu nu am nimic de zis, nimic din ce să simt că merită transmis. Știu doar că, cumva, mă ascund mai mult, fug mai mult și mi-e frică mai mult. Totuși, nu am termen de comparație pentru asta.

Am ajuns la concluzia că lucrurile pe care mi le doresc eu s-ar putea să nu existe.  Și că sunt frustrată pe societate, iar concepțiile despre lume încep să se contureze diferit. Alte argumente, aceleași probleme.

Undeva în spatele cinismului meu se ascunde un idealism nedrept. Iar aroganța mea a crescut.

Vreau cu groaznică ardoare doar să fiu lăsată în pace.

Mi-e dor de calm. De pace. Prea mult război pentru nimic.

Uite, pentru că tot îmi place să fac promisiuni pe care nu pare să le pot ține, o să îmi fac anunțată prezența pe aici mai des. 

Dar, ca notă de subsol, ce spune faptul că nu am despre ce să scriu sau să vorbesc despre mine?

Pe de altă parte, nu știu dacă îți poți imagina cât de tare s-a schimbat totul de anul trecut. Cât de tare ne-am schimbat. Sau, spune-i cum vrei, adaptat, arătat adevăratele fețe, nu știu.