În numele schimbărilor și al unei luminoase continuări.
Despre a-ți da seama care oameni contează și care nu în viața ta: Ăia care ies seara în pijamale cu tine pe malul Dâmboviței. Bifat, de păstrat. Nu, vorbesc serios. E important!
Related Articles
Despre schimbări în bine și cât de tare să fii badass pe cont propriu: bă, e tare! Cel puțin în capul meu se simte bine și încerc să-l stăpânesc (pe cap) să nu se dea de pereți că a fost incapabil până acum să se simtă badass.
Despre mine. Sunt aici. Cumva, tot aici. Și nu știu de ce câteodată mă simt într-un anumit mod și nu știu de ce am ținut neapărat să îndepărtez tot ce aveam și ce-mi amintea de chestii. Adică, serios, atâtea nimicuri de care eram nerăbdătoare să scap și atâtea amintiri care nu mi se mai par în niciun fel pozitive. Nici nu știu ce era în capul meu. Adică, serios, pe de o parte nu vreau să uit chestii, iar pe de altă parte sunt așa nerăbdătoare să scap de trecut. Doar o senzație negativă care gravitează pe aici din cauza existenței unui amalgam de amintiri și bune și rele și de toate felurile. Nici muzica aia nu o mai ascult. Parcă am pornit pe corabia asta a schimbării și nu vreau să mă întorc pentru că mi-e frică că ar putea să... mă întoarcă. Și singurul lucru pe care-l vreau acum e continuarea și schimbarea, nici o întoarcere, nicăieri, niciodată.
Bine, într-o oarecare concluzie nici eu nu știu ce vreau să spun și la ce mă refer. Dacă e vorba de vreo nevoie de schimbare sau a susține sus și tare că m-am schimbat sau mă schimb, astea sunt oarecum vrăjeli de doi lei, genul ăsta de schimbări nu se petrec peste noapte și clar nu de la o postare la alta, dacă e să luam asta ca punct de referință. Dar sunt anumite întâmplări în viața unui om care schimbă destul de tare circumstanțele în care se desfășoară, iar asta implică inevitabil și anumite schimbări ale protagonistului, datorate schimbărilor din jurul lui. Ceva adaptabilitate.
Și, serios, devin din ce în ce mai indiferentă. Nu știu dacă e rău sau dacă e bine sau dacă doar mă mint pe mine, dar e destul de distractiv. Poate o să bag pe aici cândva niște detalii despre asta, aka la ce mă refer. Până atunci, Ada pleacă.
Oh, Ada se simte puțintel penibil că are un blog pe care-l ține de când avea... cât? 13 ani? 14? Hai, pa.
