Sunt cele 2 cuvinte care as dori să mă carcaterizeze în orice moment al zilei, în orice aş face.

Eram în clasa I când un tânăr de 30 de ani a venit  la mine în clasă noastră şi ne-a chemat să practicăm baschet la clubul lui.Baschet? Nu văzusem în toată viaţa mea cum se joaca sportul ăsta…Dar m-a impresionat ceva în omul acela. Observam pasiunea în el… Se vedea în ochii lui că iubeşte baschetul.

N-am mai stat pe gânduri, am mers acasă si i-am spus tatălui meu:”Tati, vreau sa joc baschet!”.Tata a muţit pentru o secundă:”Grasule, tu ai văzut până acum vreun meci de baschet?Sau măcar…ştii la ce se joacă?”. M-am uitat la el si i-am zis:”Nu, dar vreau să joc!”. Adevărul e că nu aveam nicio idee cu ce se mănâncă sportul acesta, dar m-a impresionat omul acela.Tot timpul am admirat persoanele foarte pasionate.

M-am îndrăgostit de sportul ăsta de la primele antrenamente. Îl admiram foarte mult pe Emil(antrenorul) şi cred că el a fost motivul principal al noii mele pasiuni. Cu timpul acesta mi-a devenit prieten, tată, frate, psiholog. Te făcea să te îndrăgosteşti de ceea ce faci. Avea o ambiţie pe care n-am mai vazut-o la nimeni. Te ridica de jos şi îţi spunea “Nu există:NU POT”. Iubea natura, iubea să admire păsările, era mai mult decât un singur om.Îşi punea sufletul în tot… Se agita foarte mult pe banca, uneori se apăra mai intens din afara terenului decât o faceau cei care jucau.

Însă totul avea să se schimbe total o secunda… 

Totul a pornit de la un preinfarct pe care acesta îl suferise.Cu toate acestea, Emi(cum obişnuiam să-l strigăm) nu a încetat să facă ce iubeşte cel mai mult.Vă daţi seama ce carcater…ce pasiune… câtă dăruire putea să aibă acest om. Cine ar mai fi continuat să facă ce iubeşte cel mai mult la aceeaşi intensitate după o astfel de întâmplare? Răspunsul este unul singur :Emi.  Venea la antrenamente cu o grămadă de cabluri atârnare pe sub haine cu ajutorul cărora era monitorizat. Dar nu şi-a arătat niciodată partea de slăbiciune. Se simţea puternic prin pasiunea pe care o avea.Îşi dorea foarte mult să înveţe lucruri noi, să fie din ce în ce mai bun în domeniul lui. Este o imagine care înca îmi rămâne în cap de fiecare dată când mă gândesc la el:capul lui întins peste banca jucătorilor de la U-Mobitelco şi urechile ascuţite la fiecare time-out pentru a asculta indicaţiile lui Tad Baldwin, antrenor principal la echipa de seniori pe vremea aceea.Am învăţat de la el ce e cu adevărat sportul,  cum niciodată nu trebuie sa te dai bătut până în ultima secundă. Şi nici el nu renunţase la lupta cu viaţa… 
Timpul avea însă să se scurgă,  cele 14 de secunde pe care divinităţile i le oferiseră pentru un atac suplimentar erau aproape de final…

Acesta urma să plece dintre noi într-o zi de toamnă, la doar 33 de ani, lăsând în spate lacrimi in ochii copiilor cărora le-a fost mai mult decât un simplu antrenor, oamenilor cu care a lucrat și cărora le-a inspirat voinţă, putere, ambiţie şi  nu în ultimul rând a parăsit lumea baschetului românesc pe care ar fi putut să o schimbe, să o revoluţioneze prin mentalitatea lui.

Emil Huiculescu a fost sursa mea de inspiraţie, de la el am dobândit mentalitatea de învingator, spiritul de muncitor, dar nu în ultimul rând şi dăruinţa în orice aş face. Mi-a dovedit că poţi realiza orice dacă ai un caracter de învingător. El este motivul pentru care nu am renunţat niciodată la visele mele, deşi am dat de multe obstacole pe drum.A fost de fiecare dată acolo în mintea mea când am trecut prin situaţii dificile şi îmi imaginam ce mi-ar zice dacă s-ar afla lângă mine. Şi nu în ultimul rând m-a învăţat că trebuie sa fiu om înainte de a fi orice altceva. 

Găseşte-ţi motivaţia în ceva şi lasă-te împins de acel lucru către succes!