Mai am si acum, ascuns intr-un sertar cu miros de mosc, acel petec de hirtie. Ii spuneam felicitare, in naivitatea virstei, o numeam dovada pura a dragostei mele pentru tine. Ti-am Spus soptit la multi ani si mi-era atit de frica ca o sa rizi. Ma temeam de ridicol si de ochii tai frumosi de chihlimbar. Cind ti-am inminat "ravasul", n-ai spus nimic. Doar ai privit toata scena, iar cind totul ameninta sa devina penibil, m-ai imbratisat cu toata iubirea de care erai in stare. M-ai mirat, nu ti-am spus niciodata. M-ai uimit pentru ca nu credeam ca ai sa fii in stare sa-ti rupi din orgoliu doar ca sa-mi arati mie ce simti cu adevarat. Sau ca sa-mi demonstrezi cit de bine iti pare ca mi-am adus aminte de lucrurile care intr-adevar conteaza. Acele clipe de sinceritate pura cind toate mastile cad in final, cind sufletul ramine descoperit si vulnerabil. Ai putea lesne sa fii zdrobit. Stiu asta de la tine. Te-ar putea distruge un zimbet persiflant, o mina dezolanta sau pur si simplu nepasarea. Crunta nepasare in fata unei vieti fara de bucurii. Ai vrut sa ma protejezi de toate si ti-am multumit. Iar zilele au continuat sa se deruleze. Mereu in simplitatea lor.
Zilele petrecute alaturi au lasat urme. Cind am inchis
