Cartea Morților este considerată Biblia egiptenilor antici. În anul 1842, egiptologul Karl Richard Lepsius publică texte din mai multe manuscrise pe care le-a numit Cartea Morților. Textele datează din perioada 1570-1070 î.Hr.
Cărțile egiptene erau prefabricate în ateliere funerare, cu spațiu liber pentru numele celui care urma să moară. Costul unei astfel de cărți era egal cu jumătate din salariul anual al unui muncitor. Cumpărarea unei cărți se făcea cu mult înainte de moartea unei persoane. Papirusul era atât de scump că depășea costul creației. În general, se punea accent pe imagini și nu pe calitatea scrisului.
Herodot considera că egiptenii au fost primii oameni care au vorbit de nemurirea sufletului. Această credință era o caracteristică esențială a vieții și religiei lor. Săpăturile arheologice au scos la iveală un imens cult al morților. Cultul soarelui și cultul morților erau preocupările lor esențiale.
Egiptenii își îngropau morții culcați pe o parte, în poziția numită chircită și având în preajma lor obiecte de lucru și provizii de mâncare și băutură. Exista credința că sufletul mortului pleacă din mormânt și își găsește o locuință mai plăcută.
Pentru că drumul era lung și plin de primejdii, s-au compus texte care călăuzeau morții în lunga călătorie către o altă lume. Cea mai răspândită credință despre moarte și ceea ce este dincolo de ea a fost cea osiriană.
Zeul Osiris a fost omorât de fratele său, Seth, și înviat prin puteri magice de soția sa, Isis. Astfel au apărut ritualurile înmormântării și ale mumificării. Prin acestea, mortul era transformat într-un Osiris, care învia și trăia viața veșnică.
Călătoria sufletului după moarte
Călătoria sufletului după moarte, avea ca țintă împărăția lui Osiris, câmpiile lui Iaru, unde sufletele duceau o viață fericită, servindu-l pe Osiris, marele zeu. Raiul egiptenilor antici era conceput ca o imensă câmpie precum cea a Nilului.
Lângă morminte, egiptenii puneau statui de pământ smălțuite pe care le numeau răspunzători și care ajutau defunctul la muncile grele din lumea de dincolo.
În tradiția egiptenilor antici exista credința de Judecata lui Osiris. Mortul era judecat moral de un tribunal format din 42 de membrii, în mijlocul căruia era Osiris. Erau 42 de judecători, după cele 42 de norme ale Egiptului.
Mortul era condus în sala de judecată de către Horus și Anubis. Cei doi cântăreau pe o balanță sufletul. Pe un taler era așezată inima mortului și pe celălalt o pană.
Un animal hidos, jumătate crocodil, jumătate hipopotam aşteptă rezultatul cântăririi. În cazul în care balanța nu rămânea fixă, animalul devora inima. În tot acest timp, sufletul mortului încerca să explice greșelile pe care le făcuse. Osiris decidea unde merge sufletul mortului. Într-o viață luminoasă sau în tenebre.
Cărțile egiptene erau prefabricate în ateliere funerare, cu spațiu liber pentru numele celui care urma să moară. Costul unei astfel de cărți era egal cu jumătate din salariul anual al unui muncitor. Cumpărarea unei cărți se făcea cu mult înainte de moartea unei persoane. Papirusul era atât de scump că depășea costul creației. În general, se punea accent pe imagini și nu pe calitatea scrisului.
Herodot considera că egiptenii au fost primii oameni care au vorbit de nemurirea sufletului. Această credință era o caracteristică esențială a vieții și religiei lor. Săpăturile arheologice au scos la iveală un imens cult al morților. Cultul soarelui și cultul morților erau preocupările lor esențiale.
Egiptenii își îngropau morții culcați pe o parte, în poziția numită chircită și având în preajma lor obiecte de lucru și provizii de mâncare și băutură. Exista credința că sufletul mortului pleacă din mormânt și își găsește o locuință mai plăcută.
Pentru că drumul era lung și plin de primejdii, s-au compus texte care călăuzeau morții în lunga călătorie către o altă lume. Cea mai răspândită credință despre moarte și ceea ce este dincolo de ea a fost cea osiriană.
Zeul Osiris a fost omorât de fratele său, Seth, și înviat prin puteri magice de soția sa, Isis. Astfel au apărut ritualurile înmormântării și ale mumificării. Prin acestea, mortul era transformat într-un Osiris, care învia și trăia viața veșnică.
Călătoria sufletului după moarte
Călătoria sufletului după moarte, avea ca țintă împărăția lui Osiris, câmpiile lui Iaru, unde sufletele duceau o viață fericită, servindu-l pe Osiris, marele zeu. Raiul egiptenilor antici era conceput ca o imensă câmpie precum cea a Nilului.
Lângă morminte, egiptenii puneau statui de pământ smălțuite pe care le numeau răspunzători și care ajutau defunctul la muncile grele din lumea de dincolo.
În tradiția egiptenilor antici exista credința de Judecata lui Osiris. Mortul era judecat moral de un tribunal format din 42 de membrii, în mijlocul căruia era Osiris. Erau 42 de judecători, după cele 42 de norme ale Egiptului.
Mortul era condus în sala de judecată de către Horus și Anubis. Cei doi cântăreau pe o balanță sufletul. Pe un taler era așezată inima mortului și pe celălalt o pană.
Un animal hidos, jumătate crocodil, jumătate hipopotam aşteptă rezultatul cântăririi. În cazul în care balanța nu rămânea fixă, animalul devora inima. În tot acest timp, sufletul mortului încerca să explice greșelile pe care le făcuse. Osiris decidea unde merge sufletul mortului. Într-o viață luminoasă sau în tenebre.
