La finalul summit-ului NATO președintele Klaus Iohannis a declarat cu emfază că România și-a atins toate obiectivele pe care și le-a propus. Dacă așa stau lucrurile, atunci diplomația românească și-a propus foarte puțin.

Cel mai important obiectiv pentru România la acest summit a fost obținerea de garanții suplimentare de securitate prin desfășurarea unei prezențe aliate pe teritoriul său și în Marea Neagră. Acest obiectiv a fost realizat doar parțial.

Ce s-a obținut:

• Brigada multinațională, aflată în componența Diviziei Multinaționale Sud-Est nu reprezintă o prezență la fel de consistentă sau la fel de bine conturată precum brigada multinațională ce va fi desfășurată în Polonia și țările baltice. Brigada multinațională din România este încă un work in progress fiind formată din 2 batalioane românești, 1 batalion mecanizat american întărit (1000 de militari), 1 batalion bulgar (400 de militari) și o companie din Polonia (200 de militari). Din această brigadă multinațională lipsesc state europene importante, în contrast cu participarea germană și britanică la brigadă din Polonia și țările baltice. Apoi o prezență terestră puternică a Alianței în zona Mării Negre nu contribuie foarte mult la securitate regiunii deoarece amenințările sunt diferite de cele din zona Mării Baltice și a Poloniei. În Marea Neagră amenințările sunt în principal de natură aeriană și navală. Rusia și-a sporit capabilitățile navale și aeriene în regiune, care pot acționa nemijlocit la adăpostul unei perdele antiacces dezvoltate formate din sisteme antiaeriene cu rază lungă de acțiune (S-300 și S-400), rachete antinavă supersonice și submarine. România și Bulgaria nu au graniță cu Rusia, iar paradigma Pasului Suwlaki nu poate fi aplicată în cazul lor. Deși Turcia are graniță terestră cu Federația Rusă, armata turcă e destul de puternică pentru a descuraja o agresiune terestră, dar prezența unor sistemelor antiacces performante reduc opțiunile turce.
• Obiectivul cu care România ar fi trebuit să se întoarcă de la Varșovia trebuia să fie o prezență cel puțin cu o prezență navală NATO în Marea Neagră – celebra flotilă NATO pe care România dorea să o creeze în regiune și pe care Bulgaria a torpilat-o diplomatic în luna iunie. În schimb a trebuit să ne mulțumim cu discutarea unui pachet aero-naval pentru Marea Neagră în luna octombrie, la următoare ministerială a Alianței. Timpul și evoluțiile regionale nu sunt însă de partea României. Opoziția Bulgariei față de o mai mare prezență NATO în Marea Neagră s-a consolidat prin apelurile la dezarmare regională făcute de premierul Boiko Borisov. Puciul eșuat de la Ankara al militarilor turci îndepărtează și mai mult România de realizarea unui asemenea proiect în următorii ani. Spre deosebire de regiunea baltică, unde actorii din regiune împărtășesc o definiție comună a amenințărilor cu care se confruntă, regiunea Mării Negre este fragmentată politic – fapt ce îngreunează cooperarea și avantajează Federația Rusă.
• Trecerea sistemului antirachetă desfășurat de SUA în România sub comandă NATO – decizie de rutină, acest lucru era deja planificat. Nu poate fi considerat în vreun un fel un succes diplomatic românesc.
• Desfășurarea unei companii românești în Polonia – reprezintă un aspect pozitiv, o măsură care dă o anumită substanță parteneriatului strategic între cele două state.
• Inițiativa privind antrenamentul intensiv al forțelor armate – Combined Joint Enhanced Training Initiative (CJET) – este binevenită punând zona Mării Negre pe picior de egalitate regiunea baltică unde funcționează un aranjament similar TACET. O inițiativă semnificativă, totuși nu una majoră în actualul context regional.

În loc de concluzie:

Timpul nu mai avea răbdare cu oamenii… (Moromeții, Vol. 1, Marin Preda)

La sfârșitul summitului de la Varșovia, Klaus Iohannis a declarat că regiunea Mării Negre ar putea primi un pachet de securitate consistent din partea NATO la următorul summit, adică în 2018:

Sincer, eu cred că şi ministeriala apărării va fi doar un pas, fiindcă până la urmă NATO nu poate să întreprindă sau să pună în practică o măsură amplă, că Marea Neagră poate să fie definită doar prin măsuri ample doar în baza unor ministeriale. Probabil, această ministerială va fi un prim pas un pic mai concret care va coagula ideile. Vor urma alte întâlniri şi la următorul Summit NATO, atunci cu siguranță Aliaţii vor fi în situaţia să ia o decizie care pe urma va trebui implementată în această chestiune.

Președintele Klaus Iohannis este liber să spere, dar timpul nu curge în favoarea României. Dimpotrivă – summitul NATO a demonstrat clivaje importante în ceea ce privește abordările Alianței cu privire la amenințarea rusă. Deși alianța a desfășurat trupe în România, Polonia și țările baltice, a demonstrat concomitent că este deschisă dialogului cu Rusia. De fapt, aceste mișcări militare trebuie privite ca pârghii politice pentru reluarea dialogului cu Moscova, nu numai ca măsuri de apărare. Trupele desfășurate sunt prea puține pentru a face față unui improbabil atac rusesc, dar sunt destule pentru a demonstra hotărârea alianței de a-și proteja membri. Franța, Italia și Germania preferă reluarea dialogului Rusia și ridicarea sancțiunilor – mai ales Franța și Italia. Peste doi ani deci o forță NATO în Marea Neagră ar putea fi considerată un gest provocator.

Apoi Rusia nu este singura amenințare cu care se confruntă NATO, terorismul internațional, războiul din Siria precum și instabilitatea politică din Egipt și Libia se înscriu pe aceeași listă de proecupări a Alianței. Summit-ul de la Varșovia reprezintă un compromis între nevoile de securitate ale flancului sudic și a celui estic. Dacă măsurile de reasigurare ale flancului estic funcționează, iar sancțiunile economice precum și alte demersuri diplomatice își ating scopul, în 2018 o grupare navală NATO în Marea Neagră ar putea fi considerată redundantă și contraproductivă.

Strategia Națională de Apărăre 2015-2019 notează că:

În perspectivă, mediul de securitate va continua să fie influenţat de provocări multiple, unele cu manifestări previzibile şi lineare, reprezentând consecinţe ale unor strategii urmărite de diverşi actori statali şi non-statali pe termen lung, iar altele, dimpotrivă, cu caracter impredictibil, nonlinear şi profund perturbator, care pot genera surprize strategice.

La capitolul surprize strategice anii electorali 2016-2017 pot genera turbulențe geopolitice de proporții, cu un impact negativ asupra politicii de alianțe a României. Dacă în noiembrie 2016 americanii îl aleg în funcția supremă pe Donald Trump, iar francezii o aleg pe Marine le Pen în mai 2017, NATO și UE ar putea deveni capitole în cartea de istorie. Atât Donald Trump, un populist afon în materie de politici publice, darămite de politică externă, cât și Marine le Pen, adversară declarată a euroantlantismului, au șanse foarte mari să fie aleși în funcție. Ambii politicieni pot mobiliza voturile celor dezamăgiți de actualul status quo din SUA și Franța și ambii sunt rusofili, Trump prin legăturile de afaceri și anturajul său, iar le Pen din convingere și legături politico-financiare cu Moscova.

Nimeni nu a crezut că britanicii vor vota să iasă din UE, dar lucrul acesta s-a întâmplat pe 23 iunie 2016. Similiar, puțină lume se aștepta la o tentativă de lovitură de stat în Turcia sau a anticipat consecințele unui asemenea eveniment asupra politicii turce. În cazul în care SUA și Franța cad pradă populismului și naționalismului perspectiva unei prezențe NATO în Marea Neagră în 2018 se evaporează. Mai grav, ordinea internațională liberală, care a fost atât de generoasă cu România după căderea comunismului – va dispărea.

George VIŞAN