Actuala Administrație Trump și Partidul Republican au privit foarte prost acordul JCPOA semnat în 2015 de Administrația Obama. Deși JCPOA a înghețat activitățile nucleare militare ale Iranului, acesta nu a pus capăt dezvoltării arsenalului balistic sau acțiunilor subversive ale acestui stat în regiune – acestea sunt principalele critici republicane aduse acordului, care însă nu au legătură cu substanța sa. Iranul continuă să sponsorizeze terorismul împotriva Israelului și a altor aliați americani din regiune. În acest sens Senatul SUA a impus un nou set de sancțiuni împotriva Teheranului, vizând programul său balistic (sancțiunile au fost votate la pachet cu setul de sancțiuni împotriva Federației Ruse).

Riscul unei intervenții americane în Iran decurge din dorința vădită a Administrației Trump de a părăsi sau modifica acordul JCPOA, pe care președintele american îl consideră „cea mai proastă înțelegere din toate timpurile” încheiată de SUA. Această aversiune a președintelui american nu este pe deplin rațională – nu se cunoaște dacă are legătură cu islamofobia sa manifestă, dorința de a distruge moștenirea politică și diplomatică a președintelui Barack Obama sau reprezintă o evaluare solidă și de substanță a intențiilor și capabilităților Teheranului.

Revista Foreign Policy a făcut public încă din iulie 2017 faptul că președintele Trump dorește să denunțe JCPOA prin „decertificarea” Iranului. Conform acordului, administrația prezidențială americă trebuie să certifice Congresului SUA faptul că Iranul respectă termenii acordului JCPOA, o dată la 90 de zile. Trump a acceptat cu greu să certifice respectarea acordului de către Iran în vara lui 2017. Președintele SUA a format un grup de lucru la Casa Albă care să documenteze așa zisele încălcări ale JCPOA ale Teheranului și să propună denunțarea acordului. „Asigurați-vă că în 90 de zile nu voi mai fi pus în această situație (de a fi obligat să verifice respectarea – n.n.)” ar fi indicat Trump grupului său de lucru. Pur și simplu Trump nu a dorit ca la fiecare trei luni să confirme public că Iranul respectă JCPOA.

Denunțarea unilaterală a JCPOA de către SUA are un efect nefast asupra politicii externe americane și ar putea fi sursa unor evoluții diplomatice și strategice negative, dincolo de regiunea Orienului Mijlociu. Abandonarea acordului nuclear cu Iranul concomitent cu cea Acordului climatic de la Paris ar demonstra aliaților europeni ai SUA că nu se mai pot baza deloc pe capacitatea Washingtonului de a respecta sau a pune în aplicare angajamentele internaționale liber asumate și negociate.

În al doilea rând, dacă SUA acționează cu rea credință în raport cu Iranul, adică denunțarea JCPOA nu este întemeiată, ar însemna că America nu mai respectă deloc normele și cutumele dreptului internațional, negociate și impuse chiar de ea însăși. În prezent numai SUA susțin explicit că Iranul încălcă acordul nuclear, deși chiar Washingtonul a confirmat în iulie 2017 că Teheranul își respectă obligațiile.

În al treilea rând fără JCPOA, Iranul va fi liber să-și dezvolte un arsenal nuclear pentru a se proteja de o eventuală intervenție americană și a amenința aliații americani din regiune. În al patrulea rând, denunțarea unilaterală a acordului nuclear cu Iranul, compromite relația transatlantică, Marea Britanie, Germania și Franța susținând menținerea acestuia. Rusia și China vor putea exploata mai eficient diferendele diplomatice între SUA și aliații europeni în folosul lor.

O consecință nefastă a denunțării JCPOA ar fi subminarea întregului efort global de non-proliferare nucleară. Atât state din Orientul Mijlociu, cât și din Asia-Pacific vor considera armele nucleare drept garanția de securitate supremă în față amenințărilor secolului XXI și ale neo-izolaționismului american. Scopul denunțării  acordului cu Iranul, dincolo de mizele politice interne americane, este forțarea renegocierii acestuia, însă atât Teheranul, cât și ceilalți semnatari ai JCPOA nu doresc acest lucru. Iar probabilitatea ca actuala administrație să obține o înțelegere mai bună în cazul dosarului nuclear iranian este foarte scăzută. Denunțarea acordului nuclear, nu face decât să întărească poziția facțiunii conservatoare din Iran, care în momentul de față se confruntă cu o contestare masivă din partea populației.

În fine, abandonarea JCPOA deschide ușa conflictului militar dintre Teheran și Washington. Iranul este ținta perfectă pentru o intervenție militară americană din cauza programului său balistic, a sponsorizării terorismului în Orientul Mijlociu, relația adversarială îndelungată cu SUA și neîncrederii funciare a Administrației Trump și a Partidului Republican în conduita externă a acestui stat.

SUA vor putea astfel să atace Iranul pentru a-l împiedica să dobândească arme nucleare și pentru a evita repetarea speței Coreei de Nord într-o zonă mult mai volatilă. Numirea în funcția consilier de securitate națională a lui John Bolton, un adept al dezărmării prin forță al Iranului, garantează practic că opțiunea militară va fi preferată în favoarea mijloacelor diplomatice. Mai grav, Bolton este cunoscut pentru faptul că manipulează informațiile obținute de serviciile de informații americane, iar unicul său sfat către Trump va fi de a utiliza forța și nu de a negocia. Toate dovezile indică că în cazul unui conflict cu Iranul, SUA ar putea manufactura un casus belli, un incident Gleiwitz, pentru a obține ceea ce doresc – iar Bolton va fi cel care va „furniza” lui Trump scuza de lovi Teheranul. Cel mai probabil intervenția împotriva Teheranului va veni la scurt timp după denunțarea JCPOA (1-2 ani)  și va fi sprijinită de foarte puțini dintre aliații SUA.

Utilizarea forței pentru a opri Iranul din a obține arma nucleară va avea efectul unui bumerang. Statele Unite se vor fi izolat din punct de vedere diplomatic, iar singurii aliați care ar putea să participe la o astfel de acțiune sunt statele client din regiune (Israelul, Arabia Saudită). Mai grav, în urma unui război cu Iranul, SUA ar putea a ajunge să depindă de „bunele oficii” diplomatice ale Rusiei sau Chinei pentru a soluționa și gestiona consecințele unui conflict. Washington-ul va fi lipsit de legitimitate diplomatică în cazul unui atac asupra Iranului într-o măsură mult mai are decât s-a întâmplat în cazul Irakului în 2003, unde dovezile privind existența unui arsenal de distrugere în masă erau ambigue.

Atacul american nu va face decât să creeze un consens național la Teheran în ceea ce privește obținerea și utilizarea armelor nucleare (ceea ce nu există în prezent). O operațiune militară, oricât de intensă ar fi din punct de vedere al utilizării forței, nu va face decât să întârzie cu puțin timp obținerea unui arsenal nuclear. Ironia face ca JCPOA să garanteze că Iranul nu poate obține timp 15 ani arma nucleară, dar după o serie de lovituri militare americane s-ar putea ca Teheranul să devină stat nuclear în câțiva ani (poate chiar mai puțin de 5 ani!).

Eventuala utilizarea forței nu va face decât să ducă programul nuclear iranian în clandestiniitate, cum s-a întâmplat în cazul Irakului în urma atacului israelian din 1981 asupra reactorului de la Osirak. Numai o invazie terestră ar putea garanta 100% că Iranul nu va obține arme nucleare pe termen mediu și lung, dar consecințele unei astfel de acțiuni vor fi catastrofale pentru politica externă americană și Orientul Mijlociu.

Impactul unui atact militar asupra Iranului va avea consecințe nefaste asupra eventualelor negocieri purtate cu Pyongyang-ul în privința arsenalului său nuclear. Pentu Kim Jong-Un, un eventual atac asupra Iranului, care nu posedă arme nucleare, va demonstra înțelepciunea „dinastiei” sale de a dezvolta un arsenal nuclear. Poziția SUA în cazul unor negocieri privind un eventual tratat de pace care să pună capăt oficial războiului corean și asupra unui acord privind armele nucleare ale Coreei de Nord va fi mult mai slabă decât este în prezent.

Mai pe scurt, asistăm în momentul de față la debutul unui potențial dezastru diplomatic de propoții pentru SUA.

George VIŞAN