Una dintre cele mai semnificative probleme ale societății și regimului politic românesc este incompetența și autosuficiența activiștilor politici afiliați diferitelor partide și mișcări politice românești. Indiferent că vorbim despre dreapta conservatoare, stânga progresistă sau partidele politice tradiționale, habarnismul și autosuficiența duce la o inposibilitatea de a discuta probleme sociale și politice mai în profunzime, analizând nuanțele diferitelor subiecte de pe agenda publică. Simpatizanții și membrii diferitelor entități politice românești pot fi caracterizati, in numeroase cazuri, drept promovatori de sloganuri și idei reducționiste și cam nimic altceva. Incapacitatea de gândire critică și de înțelegere a oponentului, de căutare a cauzelor și motivelor comportamentelor și ideilor opuse, duce deseori la imposibilitatea oricărei discuții între diferitele tabere și chiar în interiorul taberelor, atunci când trebuie discutate subiecte mai nuanțate. În opinia mea, acestea constituie condițiile care favorizează polarizarea politică excesivă și diminuarea posibilității unui dialog real în societate, cu efecte nocive pentru democrația românească.

Ca un auto-definit om de centru-stânga cu tendințe centriste declarate, am interacționat în foarte puțină măsură cu susținători ai dreptei conservatoare românești. Cu toate acestea, cei cu care am interacționat mi-au lăsat impresia că simpatizanții dreptei sunt ceva mai destupați decât unii dintre simpatizanții diverselor grupuri și miscări de stânga. Că sunt capabili să vadă lumea și altfel decât prin sloganuri și dintr-o perspectivă mecanicistă și reducționistă a realității sociale. Dezbaterea publică cu Paul Dragos Aligică, organizată „Alternativa Dreaptă”, mi-a distrus și această ultimă părere despre simpatizanții dreptei. Am descoperit că la dreapta habarniștii sunt la fel de numeroși ca și la stânga. Și nu mă refer aici la domnul Aligică, Avramescu sau Stanomir, a căror probitate intelectuală nu o pun la îndoială, ci la simplii simpatizanți ai mișcării de dreapta (via ÎLD) din România. Cei care constituie baza mișcării și elementele care leadă nucleul intelectual conservator de societatea reală. Întrebările acestora evidențiau deseori gândiri simpliste, în sloganuri. O critică stereotipică și retorică a discursurilor stângii, dar folosind cam aceleași mecanisme pe care le criticau. Tragic și liberator, în același timp. Tragic pentru că nu ai cum să vorbești lucruri mai nuanțate cu acești oameni, dar liberator pentru că realizezi că habarnismul afectează și tabăra conservatoare.

S-a discutat despre political correctness, moment în care domnul Aligică a făcut deja cunoscuta critică, pe care nu mai are rost să o comentez. Persoanele din audiență au mers 5 pași mai în față și au aruncat cu etichete de genul „ideologie”, „pseudo-religie”, etc. Aici aș fi vrut să îi pun o întrebare domnului Aligică, dar n-am avut ocazia, moderatorul m-a sărit constant, chiar și după ce aveam mâna ridicată de o jumătate de oră. Aș fi vrut să-l întreb dacă crede că există și un conservative correctness. Din perspectiva mea, în societățile deschise, pluraliste, avem parte constant de o concurență între diferite narațiuni politice și sociale, meta-discursuri, care concurează pentru a defini realitatea socială și a impune anumite viziuni, idei, politici publice asupra societății. Unele narațiuni ajung hegemonice, cum e cazul narațiunii liberal-progresiste din SUA, altele rămân sau ajung marginale, iar unele ocupă un statut situat între hegemonie și marginalitate societală. Discursul conservator, cu diferitele sale feluri și nuanțe, are un cadru ontologic propriu prin care definește realitatea socială, relațiile din societate, instituțiile și principiile după care ar trebui să funcționeze. Acest cadru ontologic definește un set ideatic „corect”. La nivel structural, acest cadru ontologic nu este diferit de narațiunea liberal-progresistă, au aceleași mecanisme. Diferența este că narațiunea liberal-progresistă este hegemonică, pe când narațiunea conservatoare este relativ marginală și revizionistă. Mi se pare că participanții de la evenimentul din seara 19 iulie nu au fost capabili să iasă din bula conservatoare și să vadă că de fapt sunt multiple seturi de idei, exprimate prin narațiuni coerente, care sunt în competiție. Pe de altă parte, critica domnului Aligică, care evident e conștient de asta, este benefică într-o societate deschisă și pluralistă. Critica hegemoniei este mereu dezirabilă, chiar necesară.

S-a mai discutat despre populism și acapararea stângii occidentale (cu evidențierea laburiștilor britanici) de către elementele radicale de stânga. Unii din audiență au început imediat să arunce cu etichete de genul „stalinist” în Jeremy Corbin, în același mod în care unii de stânga aruncă cu „neofasciști” în Neamțu & co. Mi s-a părut că nimeni nu s-a întrebat de ce au ajuns elementele radicale ale stângii să acapareze partidele de centru-stânga occidentale. Ce i-a făcut pe membrii Partidului Laburist să îl aleagă pe Corbin? Ce i-a făcut pe britanici să voteze masiv pentru un partid laburist condus de un „stalinist”? Doar slogane și etichete.

Am plecat de la eveniment cu părerea sinceră că și dreapta suferă de aceleași probleme ca și stânga, când vine vorba de nivelul „resursei umane” de la firul ierbii. Poate e și normal, doar reprezintă societatea ca întreg. Cu toate acestea, mereu am crezut că iarba e mai verde pe partea dreaptă a gardului, dar se pare că m-am înșelat. Într-un articol de pe ÎLD, Robert Gabriel îi acuza pe cei de stânga că „gândesc în sloganuri”, dar cred că același lucru s-ar putea spune și despre conservatori.

Marius Ghincea