Picături din soare – proze cu candoare. Angela Tocilă este un fermecător pacheţel (fiindcă e în format mic!) uman, amorsat bine de tot, ca o bombă cu ceas. Ce pare că stă tot timpul să explodeze de vitalitate. De bucuria de a trăi, de a înregistra şi de a împărtăşi şi celorlalţi bucuriile sau nădufurile ei. Mai exact, este o femeie aflată în stare de continuă alertă, cu o vigilenţă împinsă până la suspiciune, gata să-şi sacrifice un alean, un dor sau un puseu de melancolie depresivă, pentru a se pune în slujba adevărului. Pentru că ea este nu doar un pamfletar de temut, un jurnalist cu un verb atroce, devastator (e bine – se şopteşte în milieu – să te fereşti să-i intri în „colimator”, fiindcă, altminteri, nu mai scapi de gura ei, eşti pierdut!), dar păstrează în structura de adâncime a spiritului său un idealism frumos, aproape naiv, de visător netămăduit. Dar, până să ajungă să trăiască în Cetatea soarelui a lui Tommaso Campanella, trebuie să treacă mai întâi prin furcile caudine ale clasei politice contemporane româneşti, unde absurdul se îmbină cu pauperitatea minţii, iar ticăloşia se ţese pe canavaua anormalului. Şi, astfel, Angelei Tocilă nu-i rămâne decât să trimită amenda în scris, prin intervenţii în presa scrisă şi online. Să sancţioneze drastic realitatea abnormă, alternând pasaje de un sarcasm aproape liric cu altele de o ironie aproape comică. Atunci însă când capătă un pic de linişte, când pulsiunile demolatoare i se mai domolesc şi se retrage în adâncurile insondabile ale sufletului ei de femeie plăpândă, dar şi spectaculos de abraşă, ei bine, această adevărată Ana Ipătescu de pe malurile Crişului Repede, această orădeancă infatigabilă silfidă şi mamă a revoluţiei se transformă într-un scriitor sfios, discret, cuviincios, echilibrat, dar extrem de atent. Devine o veritabilă memorie vie, înzestrată cu un aparat afectiv ce înregistrează fidel realitatea, însoţită de tonalităţi cert priincioase unui valoros document estetic. Toate pornirile ei, toate momentele de răsfăţ al nostalgiei s-au strâns, încet-încet, într-un mănunchi, într-un florilegiu de note mărunte, într-un şirag de fotografii în alb-negru sau sepia şi într-o ţesătură de clipe retrăite, care mai de care mai împerecheate cu picături de duioşie (de acolo, din delicateţe şi din candoare, cred că vin şi iluminările solare pe care a ţinut moţiş să le transfere în titlu!). Deci, toate aceste efleurări ale gândurilor a avut ambiţia să le strângă într-o carte, numită Picături din soare, apărută recent la Editura Primus din Oradea. Volumul – consistent şi într-o prezentare grafică elegantă – este împărţit în câteva secţiuni tematice, pentru ca, în ciuda unei impresii de eclectism ce s-ar putea să o resimtă, lectorul să aibă timp să deceleze probele de talent al prozatoarei şi, apoi, să cuprindă la un loc toate textele, într-o viziune globală, valorizatoare. Mai întâi, o secţiune de proză – cum se zice, epic curat, cu savuroase schiţe de viaţă (câteva dintre ele au fost publicate în premieră în revista noastră, cu ceva vreme în urmă!) ori amintiri graţioase şi răvăşitoare despre copilărie, cu portretele dragi ale bunicilor, cu observaţiile sagace şi delicate ale unui copil care descoperă mirobolanteriile din ograda lumii, ceva între Saint-Exupéry din Micul Prinţ şi Brătescu-Voineşti din Niculăiţă Minciună ori Puiul, trecând poate prin licăririle şarmante ale lui Nils Holgersson, eroul creat de mamaia literaturii fantastice pentru copii, Selma Lagerlöf. Sau poate frolând un pic personajul fetiţei universale: şoticară, naivă şi curioasă, înţeleaptă, ţâfnoasă şi răbdătoare, care aduce, uneori, cu Alice din Alice în Ţara Minunilor. Este secţiunea care dă măsura reală a talentului incontestabil de prozator al Angelei Tocilă. Partea a doua, numită De-a valma, scoate la iveală un epic marcat de o tuşă mai grea, mai puternică şi mai frustă, cu iz puternic de G.M. Zamfirescu. Partea a treia, intitulată simplu Dragoste, schimbă regimul ideatic şi, implicit, stilistic căpătând aspectul de mic romanţ stroboscopic de întreţinere a voioşiei zguduitoare, cu poveşti scurte, de fapt, posibil intitulabile „dramolete pentru fete”. Partea a patra, Cronici absurde, experimentează o direcţie nouă, dar care n-a mai fost continuată, probabil pentru că acel drum nu ducea nicăieri. Şi, în fine, secţiunea a cincea, Pamflete uşor politice, ce cuprinde o sumă de texte vitriolante, foarte reuşite şi suculente, extrem de iuţi şi cu şarje absolut savuroase la adresa unor personaje politice actuale, caricaturizate de natura însăşi şi, tocmai de aceea, satirizabile pe toate părţile. Dincolo de accentele ironice, şfichiuitoare şi sarcastice, dincolo de observaţiile aproape cinematografice asupra cadrului acţiunilor, dincolo de lejeritatea limbajului şi de capacitatea instantanee a epicului de a intra în exemplaritatea moralei de fabulă, dincolo de zeflemeaua groasă ori pişcătura furişă, dincolo de harţagul unui temperament de scriitor hiperiritabil (dar care aparţine, în fond, unei femei a cărei sensibilitate se luptă din greu cu luciditatea!) şi, poate dincolo de subiectele anodine, ce ţin de firescul unei lumi fără importanţă, neînsemnată, inofensivă, banală, lipsită de orice vibraţie [cf. gr. anodynos
Florin Toma
Recenzie preluată de pe site-ul Uniunii Scriitorilor, Viața Românească
Florin Toma
Recenzie preluată de pe site-ul Uniunii Scriitorilor, Viața Românească
