. . .
...Doarme profund în patul Pensiunii Flor, deși sunt parcă prea multe într-un singur vis. Știe că acesta este doar începutul. Visul este aici; spaţiul său este un spațiu cu adevărat liber.
Related Articles
Se răsucește din nou în aştenutul aspru dar călduros. Afară se aud numai vântul și foșnetul valurilor monotone, şoptind descântecul tainic al mării în tăcerile nopţii.
Debarcarea la ţărm este, ca întotdeauna, sărbătorită cu o beţie de pomină. Marinarii se bucură de stabilitatea pământului şi de fete frumoase. Corabia a adus mult peşte şi banii pe care îi primește sunt mulți. Fuge abia după primul rând de halbe, ca să nu se ia la harță cu marinarii. Se vede salutându-și căpitanul şi ieșind din berăria mare, unde a mai fost cândva, demult de tot. De şase secole.
Se vede mergând pe vechea stradă îngustă. Găsește camera, Maria nu mai locuiește acolo şi el ştie asta. I se dă o altă adresă şi portăreasa îi explică unde trebuie să ajungă zâmbind larg, de parcă ar fi simţit bucuria şi nerăbdarea lui. Se vede că femeia asta ştie ce e dragostea. Ţine în mâna stângă o floare mare şi roşie care îi luminează chipul.
Casa unde aşteaptă Maria e mică şi foarte cochetă. Are un acoperiş din ţiglă roşiatică şi ferestre din lemn vopsit proaspăt în verde, la care sunt ghivece de flori. Din cauza luminii, toate culorile îi par foarte vii, aşa le visează. În spate, casa are o grădină mare cu pomi bătrâni şi apoi un canal cu maluri de piatră care amintește de Veneţia. De-o parte şi de alta sunt case asemănătoare. Privește casa de peste drum, traversează fugind cu sacul de marinar saltându-i pe umăr, deschide poarta, se apropie gâfâind de uşă şi ascultă cum îi bate inima. Ciocăne la ușă încet, de trei ori şi aşteaptă.
Maria se ivește în pragul uşii. Uimită, face un pas înapoi. Ștefan intră, privind-o în ochii mari. Maria îi sare cu braţele de gât şi el îi simte părul pe obraz. Îi răstoarnă bereta de marinar peste nişte vase care se sparg. Ștefan o strânge cu drag la piept, apoi o sărută lung, potolindu-şi setea de îndrăgostit. O ridică în braţe şi Maria i se pare foarte uşoară, fără să știe dacă el e foarte puternic sau făptura ei e astfel.
- Ai venit, spune ea.
- Am venit, cum ţi-am promis, răspunde el.
- Vino, marinarule, mi-e foame de tine, spune Maria sărutându-l pe gură, vino...
Sărutul femeii lui e parfumat în miresme de flori proaspete, noi.
Este pentru a doua oară când se trezește ca şi când visul ar fi continuat, lăsându-i strania senzație de a fi în două locuri în același timp. De data asta ar fi vrut să nu se mai sfârşească. Se acoperă din nou cu pătura de lână peste cap, dar prin firele ţesăturii pătrunde lumina blândă și senină a zorilor.
Ştefan se ridică plin de viaţă, cu gândul doar la scris. Se aşază la masă şi scrie fără întrerupere trei pagini, pe o faţă şi pe cealaltă, cu un scris mărunt, cu mâna călăuzită de mâna altui om, poate a celuilalt Ştefan, dar bucuria pe care o simte nu are margini. Îi pare bucuria unei renașteri uitate.
O uşoară ciocănitură în uşa îl trezește la realitatea de dincolo. E Maria, care îi aduce tăcută cafeaua la uşă, în aşa fel încât Ştefan se scuză că n-a coborât mai devreme. Femeia îi răspunde că se îngrijoraseră, e aproape de prânz şi el n-a dat nici un semn de viaţă. Are o voce foarte melodioasă pe care el încă nu o auzise. Privirea ei ocolește camera şi zăbovește pe masa cu foile lui scrise mărunt, nu fără o uşoară surpriză, apoi se îndreaptă spre uşa care nu scârţâia şi iese.
Ștefan coboară spre plajă. Simte că taina lui nu mai e doar a lui, dar asta nu are astăzi nici o importanţă. Intră în mare, în apele adânci ale timpului ei, gol ca la naștere. Apa e rece, îl cuprinde într-un cosmos nou și albastru pe care trupul lui îl străbate spre larg, luptând cu valurile, gândind că e periculos, că e singur. Coborât în frigul dintre lumi, ca și cum, într-o stranie transfuzie, sângele i-ar fi fost înlocuit cu apa sărată a mării, scufundat într-un timp lichid care-l copleșește, Ștefan își simte inima bătând cu putere. Iese din apă gâfâind, vântul îi apasă umerii cu fiorii unei temeri și își acoperă trupul cu cămașa. E stăpânit de emoția scufundării într-un vis adânc, înlănțuindu-l cu brațe lichide și albastre și reci și puternice, mult mai puternice decât ale lui. A îndrăznit. A trecut doar de învelișul de lângă mal al visului. Ghemuit pe nisip simte că-i e frig. Pe urmă, flacăra sângelui i se reaprinde încet.
Peste orizont trec pescăruși argintii, sclipind în razele soarelui. Țipă.
. . .
9MMRVU5YJ8YJ
