Prin ochii mei plânge cerul

Omul este o fiinţă socială, trăieşte în comunităţi fie ele mari fie mici, retrase, uitate de lume iar imboldul de-a relaţiona cu alţi semeni, de-a cunoaşte necunoscutul este de nestăvilit. Cele mai puternice legături cu alţi semeni o reprezintă prietenia sau familia deoarece teoretic ei ar trebui să fie cei dintâi care te ascultă şi care te înţeleg. Nimic nu e mai de preţ pentru cel care suferă decât alinarea pe care i-o oferă sentimentul că este înţeles, că totuşi există suflete sensibile care pot rezona cu trăirile sale. Într-o relaţie e imposibil ca fiecare dintre noi să nu fi experimentat aproape toate stările sufleteşti, începând cu exaltarea şi terminându-se cu suferinţa. Iubita mea-mi spunea că suferinţa este un blestem pentru sensibilitatea şi un dar unic pentru creaţie. Şi cum e perfect normal să te interesezi ce simte cel de lângă tine, mă întreba dacă în cazul meu suferinţa e cronică şi dacă îşi are rădăcinile în trecut. Voia să ştie de ce sufăr, care era cauza. Nici eu nu ştiu exact. Mă gândesc că nu există creaţie fără suferinţă sau dacă există cu siguranţă nu e apreciată la adevărata ei valoare deoarece suferinţa este cea care îi dă valoare, rafinament, savoarea unică, inconfundabilă. Suferinzii sunt adevăraţii cunoscători ai preţului real al sănătăţii şi-al fericirii.
Iisus spune în Sfânta Evanghelie după Matei "Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia."
Cei săraci cu duhul sunt cei smeriti, cu inima zdrobită. Ei sunt cei dintâi care au nevoie de alinare şi căldură sufletească, dragoste. Cât despe întrebarea ce mă determină să sufăr, să gust din starea de suferinţă, răspunsul meu va fi foarte simplu. Noi nu alegem suferinţa, ea ne-a ales pe noi. Suferinţa e ca un stigmat, o cruce pe care trebuie s-o tragem mereu după noi, să urcăm Muntele Răbdării lăsându-ne striviţi de toată greutatea ei iar când ajungem în vârf, să ne împlinim destinul. Care e destinul meu? Nu ştiu. Nimeni nu ştie dar tocmai în asta constă frumuseţea, în imprevizibil. Oricum nu ar trebui să mă preocupe prea mult ceva ce oricum vine de la sine, care-şi deschide graniţele înţelegerii odată cu timpul. Timpul le rezolvă pe toate, nu? De noi depinde doar să facem ca fiecare clipă scursă să conteze. Trag puternic aer în piept şi privesc impasibil în jur cum mi se încolăceşte laţul pe gât. Mă rog,e doar o mască, una din multe altele. Pe toţi ne sperie gândul că o dată şi-o dată nu vom mai fi sau că vom trăi doar prin amintirile celor care ne-au cunoscut sau au auzit de noi. Şi totuşi stingerea este soluţia la toate frământările şi suferinţele noastre. Să ne agităm cât încă mai putem căci va veni timpul când ne vom odihni...