Încetul cu încetul se face oțetul
/din înțelepciunea populară/
În ultimul timp, observ că administrațiile publice locale sunt implicate tot mai des, în fel de fel de seminare, ședințe și grupuri de lucru în care auzim o bomboană de expresie – cooperare intercomunală. Recent am participat la un astfel de Grup de Lucru în cadrul Consiliului raional Rîșcani în care mai multe autorități publice de pe malul Prutului doresc instituționalizarea unui operator regional de prestare a serviciilor de aprovizionare cu apă și canalizare. Conceptul de „cooperare intercomunală” deși este definit în mod diferit, ceea ce deducem din toate definițiile, este principiul solidarității fără de care nu poate exista de fapt o dezvoltare durabilă.
Related Articles
În revista Administrarea Publică nr.1 din 2015*, am găsit studiul Svetlanei Rața, lector superior universitar, unde încearcă lămurirea conceptului dat și importanța aplicării lui în Republica Moldova. Astfel, constatăm că pe de o parte dezvoltarea durabilă a localităților nu poate exista fără cooperare, însă diferiți experți și specialiști din domeniu rămîn acorați în teoretizarea conceptului, adesea simțindu-se chiar o stare euforică în procesul de modelare a viitoarelor proiecte. Pe lîngă precondițiile necesare pentru abordarea intercomunitară ca: problemele comune, comunicare eficientă dintre actori, deschiderea spre cooperare, management eficient, mai este necesar de lansat discuții publice pentru dezvoltarea cadrului legal la capitolul formă de asociere și a modului de gestiune ulterioară a serviciului public și a bunurilor.
În practică, fiind prezent adesea la ședințe în care se încearcă aplicarea acestui concept, observ că de fiecare dată lobby-știi unor corporații sau companii internaționale, sub masca experților internaționali și a discursurilor altruiste despre politicile de bună vecinătate, urmăresc de fapt extinderea afacerilor pe noi piețe. În dezbateri, primim lecții despre coeziune socială și despre faptul că trebuie să fim conștienți că un serviciu de calitate costă, iar investitorul nu poate activa dacă nu va înregistra și profit.
Deși conceptul are chiar în denumirea sa noțiunea de cooperare, nimeni nu discută despre formarea de cooperative private sau/și împreună cu întreprinderile municipale în care „acționarii” dar și proprietarii sunt chiar membrii acelor comunități care vor să soluționeze o problemă. O astfel de abordare, spre deosebire de o Societate pe Acțiuni, (pe care le impun persuasiv „experții”, motivînd că UE obligă ulterior ca anume această formă de organizare să fie, e și de înțeles de ce – extinderea pieței în sfera serviciilor) nu urmărește acumularea profitului. Cooperarea intercomunitară devine un instrument al binelui comun. Datorită resurselor proprii locale, nu este nevoie ca la instituționalizarea unui operator regional să fie puse la capital social bunuri, pentru că anume așa se procedează. Astfel bunurile construite cu susținere din exterior, dar și cu contribuția localnicilor poate ajunge ușor în proprietatea unei companii străine care gestionează un serviciu. O cooperativă, prin aplicarea principiului distributist, este un mecanism mult mai democratic în care fiecare membru sau actor are un vot în cadrul adunării generale și unde se urmărește îmbunătățirea calității și menținerea unui cost redus pentru serviciul prestat, spre deosebire de Societățile pe Acțiuni, sau SRL-uri care vin cu cote părți, cu majorități ale asociaților, iar deciziile importante adesea sunt adoptate de un grup restrîns de persoane care nu urmăresc neapărat interesul consumatorului de servicii, ci în primul rînd profitul companiei și recuperarea investiției într-un termen cît mai restrîns.
Prin muncă și responsabilitate se poate ajunge la capacități de administrare înaltă, iar procesul de creștere este unul de durată și pe care trebuie să ni-l asumăm, iar la bază să punem principiul subsidiarității și a moralei creștine. Dacă o să așteptăm ca să vină cineva să ne rezolve problemele în mod altruist, și să ne dea mură în gură, cu siguranță că unicii pierdanți vom fi noi. Prin efort comun, cu resurse locale putem să schimbăm viața pășind atent și acționînd cu responsabilitate. A face prioritate națională din atragerea investițiilor străine este dovada nu doar a iresponsabilității factorilor de decizie, dar și un fapt criminal, pentru că a investi nu înseamnă a da sau a dona un bun cuiva, investiția străină urmărește profitul și interesul investitorului în primul rînd. Fără a radicaliza subiectul, vreau în încheiere să pun accent pe necesitatea și importanța utilizării mijloacelor și resurselor locale, și să fim conștienți de faptul că dezvoltarea durabilă poate fi asigurată doar atunci cînd procesele cunosc o evoluție firască, o creștere și o dezvoltare armonioasă și organică, fără a păși pete etape, iar din învățăturile bătrînilor cunoaștem că „lucrurile bune se fac fără grabă”.
Cezar Salahor
––––––––––-
* Revista Administrarea Publică, nr.1, 2015, pag. 32.
