Ca să simţi o mostră din Vama de altădată, este bine s-o vizitezi dincolo de mijlocul lui august, de luni până vineri. Dacă, după ultimele vizite, am participat şi eu, relativ activ, la răspândirea clişeului cu "Vama nu mai e ce-a fost", de parcă singurul ei scop era să rămână suspendată între două ere sau îngheţată precum un leopard la 4000 de metri, acum am tras miraculoasa concluzie că Vama încă mai este ce-a fost, pe ici pe colo, cu unele îmbunătăţiri, dar şi mai multe stricăciuni, asta este, dar nu-i totul pierdut.
O seară pustie de joi, ţiganul chitarist concertează la Carol, un acordeonist teribil şi un contrabasist cu umor ne încântă la ultima intersecţie de pe Broadway-ul Vămii, un bătrânel vesel dansează c-o fată rotală în mijlocul străzii, un vamaiot cu doisprezece ani vechime pe acele meleaguri îi priveşte pe toţi cu zambetul de meloman, un clujean vorbăreţ işi aştepta rândul cu berimbaul său, doi francezi cu bongo, o ţeavă de suflat, un câine şi-o femeie a cărei limbă şi alură mă fac să mă gândesc la o eretică arsă pe rug în Franţa de la 1300, şi noi, şi alţii, veselie, aplauze.
La Stuf poţi respira, nu mai sunt atâţia rockeri, dar sunt oameni care Simt. Fetiţele în rochie de seară se simt stinghere, ar vrea să agaţe, dar au dispreţ pentru audienţă, ignorând ipoteza conform căreia s-ar putea ca nimeni să nu le vrea, sare şi piper într-o imagine eclectică şi-ntr-o băutură care n-avea nevoie de condimente, doar de zahăr.
Voiam să renunţ la Vamă, dar voi merge şi la anul, undeva spre final de sezon, în mijlocul săptămânii, ca să nu mă simt şi eu ca sarea-n cafea.
În capătul Vămii, spre Mangalia, la pescăria de jos, o ciorbă de peşte genială şi-un nectar bulgăresc aşa cum se făcea şi la noi, pe vremuri.
Trei zile perfecte.
