Sunt cel Mai Mare critic al meu. Surprinzător, chiar şi pentru mine, îmi critic creaţiile “până la oase” atunci când le termin de scris, ca apoi să le întorc şi pe-o parte şi pe alta, făcând modificări, uneori chiar drastice, sau ajung a o lua de la capăt. Sincer, este foarte frustrant când ai o mulţime de idei bune, gata de a fi aplicate, dar  nu te poţi hotăra asupra zecilor de “povesti” bune în care ai posibilitatea să le integrezi.

Creativitate este dar cuvintele nu curg. Asta este cea mai mare piedică a mea din ultimele două zile, de parcă mi s-a pus o pecete la gânduri, de parcă s-au împrăştiat toate, rămânând în imposibilitatea de a mai găsi... acel ceva care lipseşte. Unde este peştişorul cu trei dorinţe că să-l pot ruga să-mi înapoieze darul armoniei cuvintelor?

În momentul de faţa sunt în acel stadiu în care dau vina pe gălăgia din jurul meu, pe starea vremii, pe pisicile care mă cheamă la joacă dar eu n-am chef, închizându-le uşa-n nas... Recunosc că sunt nemulţumită de faptul că a trebuit să apelez la acest subiect, fortandu-mă să scriu despre nevinovata mea frustrare, dar am vrut să cred că scriind în continuare, chiar dacă scriu ceva banal, totul va veni de la sine... Voi sta să aştept?  Nu. Cred că voi lua o pauză, lasandu-mi gândurile să respire în speranţa că voi avea din nou ce critica, cât mai curând.

Te rog, Cuvânt vrednic de-o poveste bună, întoarce-te la mine şi-ţi promit că te voi folosi cu îndemânare pe foile goale, care te aşteaptă cu entuziasm de-atâtea zeci de ore...