A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. A fost o dată, de demult, un tip incapabil să se maturizeze emoțional, un visător nebun ce trăia convis ca iubirea vindeca tot.

Cei care-mi urmăresc postarile sau mai citesc din textele mele de pe blog stiu ca stilul meu de a ma exprima si de a pune pe hârtie sentimentele este unul romantic, naiv, greu de digerat pentru cei ancorati în realitate.

Ieri un amic, intr-o discutie întâmplătoare, mi-a mărturisit că el nu mai urmărește de ceva timp postarile mele pentru ca sunt mult prea siropoase. Mult prea dulci. Ca in Viata Reala oamenii nu-si vorbesc asa, ca realitatea este Despre altceva decat despre romantism.

Am stat, m-am gandit si am realizat ca tipul avea dreptate. Viata, viata asa cum o cunoastem noi, nu este doar despre romantism. Traim intr-o societate de consum, iar viata este in primul rand despre consum. Haine, rate, meditatii si toate astea cu bani.
Viata reala nu este despre zane si despre ai sopti in fiecare dimineata persoanei pe care o iubesti ce ochi frumosi are.

Sunt constient ca cei mai multi care intra pe profilul meu nu se regasesc in cuvintele mele siropoase, in romantismul meu naiv, dar din pacate eu nu stiu si nu vreau sa scriu altfel si despre altceva.
Si eu, ca toti ceilalti, am o viata reala. Cu cheltuieli, datorii, zile bune si zile proaste. Dar prefer sa scriu despre sentimente, vise si iluzii si nu despre ambitii efemere de a acumula bunuri.

Candva am regasit o persoana minunata. Viata mea s-a schimbat, iar soarele mi-a maturat sufletul, incalzindu-l. O buna perioada de timp m-am jucat cu literele, aici si pe blog, incercand sa-i daruiesc acelui suflet drag o altfel de stare.
Mi-am dorit mult ca atunci cand intra pe telefon, cand timpul ii permite asta, sa citeasca cateva randuri…altfel.
Nu despre probleme, nu despre rate si bani, nu despre toate cele de zi cu zi care vin peste noi ca o avalansa. Am vrut ca pentru cateva minute sa se rupa de viata reala si sa citeasca cateva pasaje siropoase, imature, naive, am dorit ca sufletul ei, macar pentru cateva clipe sa se simta alintat, rasfatat. Chiar daca dincolo de limita maturitatii.

Poate ca uneori exagerez. Poate ca viata nu este ca in visele mele. Ca in calatoriile mele imaginare. Dar cu ce ar fi ajutat-o pe acea persoana la care tin mai mult decat la orice pe lumea asta, sa scriu despre viata reala?
Sa-i povestesc de disputele de la job, de multa mizerie care ne inconjoara pe fiecare dintre noi ? Cu ce ar ajuta pe oricine isi iroseste din timp pentru a citi randurile mele daca ar gasi aici ce oricum gaseste in viata reala?

Sunt un tip imatur emotional,naiv, dar nu tampit. Stiu ca cele mai multe din textele mele nu au nici macar un cititor. Stilul meu de a scrie nu se mai pliaza pe asteptarile de acum.
Oamenii citesc texte scurte, cateva zeci de caractere, daca se poate condimentate cu ceva vulgar pentru a atrage atentia, oamenii scrolleaza repede pe telefon, nu-si pierd timpul sa citeasca despre ochii frumosi si buze seducatoare. Oricum romantismul e perimat, iar daca ai trecut peste 35 de ani cei mai multi il privesc ca pe ceva penibil si imatur.

Am sa inchei marturisindu-va ceva.
Tot ceea ce scriu este sincer. Chiar daca cosmetizez nume si situatii pentru a proteja persoane, intotdeauna scriu ceea ce simt. Ana este o femeie reala. Nu una perfecta, dar una care merita fiecare compliment pe care il fac.
Nu am sa o ridic niciodata pe un piedestal.
Ea stie, la fel de bine ca mine, care-i sunt calitatile si defectele.
Dar Ana, ca orice alta femeie care zi de zi da 200% din ea pentru a face fata indatoriilor, are nevoie ca in micile pauze pe care le are sa auda altceva.
Ceva cald, dulce.
Reusesc? Nu intotdeauna.
Nu sunt chiar atat de talentat.
Le are si ea pe ale ei. Nu putine, nu usoare.

Prea mult despre dragoste, zane si ochi superbi? Prea siropos si departe de viata reala stilul meu de a ma juca cu literele?
Iubirea aceasta profunda si romantica nu exista in realitate?
Oare?