Cand eram un țânc, in vacantele de vara de la bunici, obisnuiam sa ma ascund intr-un hambar de fan proaspat, sa ma intind in coltul acela de rai si sa privesc cerul.
Cumva, acolo sus, pe capita aceea de fan, in mintea mea de copil, totul parea schimbat. Norii dansau cu mine, puteam atinge stelele, iar visele…visele prindeau un parfum de fan proaspat, aveau culoarea curcubeului si nu mai pareau niciodata imposibile.

Fanul a disparut, s-a pierdut si hambarul, tot ce-a ramas este un țânc imatur ce priveste cerul cu ochii lui zglobii, cautand o stea care apune, pentru a-si pune o dorinta.
Un pusti ce viseaza in continuare la cai verzi pe pereti, ce se pierde in continuare in iluzii, in vise, in nebunia frumoasa ce ti-o poate da dragostea, un tip mult prea diferit pentru a mai incerca sa-si doreasca sa fie ca toti ceilalti.

Daca-mi doresc cu adevarat ceva pentru anul acesta, dar ceva care sa conteze, este sa raman in gaura aceea de iepure dintre Cele Doua Lumi.
Da, gaura prin care se strecura Alice intr-un taram al imaginatiei si al fanteziei.
Imi doresc sa ma pierd intre cele doua lumi, sa am pe cineva pe care sa-l tin de mana si care sa inteleaga la fel de bine ca mine ca uneori copacii vorbesc, ca diferenta intre vis si realitate o face doar propriile tale alegeri.
Imi doresc sa am langa mine o persoana suficent de nebuna, dar si puternica incat sa aiva curajul sa se detaseze de sabloanele lumii in care traim, o persoana pentru care visele ei sa fie mult mai importante decat ambitiile marunte ale societatii in care traim.

Imi doresc sa dansez cu literele, sa mangai zambind tastatura in timp ce minunata Alice va calatorii cu ajutorul fiecareui cuvant dincolo de viezuinea iepurelui.
Sa ma hranesc flamand cu visele ei ireale, sa ne propunem lucruri pe care orice om sanatos la cap le-ar gasi imposibile.
Si sa le realizam.
Imi doresc sa ma pierd, sa ne pierdem, in gaura aceea de iepure, in timp ce toti cei din jurul nostru ne vor pune la zid pentru ca suntem nebuni, iar noi sa zambim amuzati si sa alergam ca doi copii prin potecile din tara minunilor.

Ieri, cineva, in inflatia asta teribila de urari si mesaje ce au venit la pachet cu redefinirea notiunii de socializare , imi fixase extrem de exact ceea ce am de facut pe 2018.
Sa ma casatoresc, sa fac un copil, sa…
L-am intrerupt si l-am intrebat daca nu ar fi mai important sa-mi ureze sa fiu fericit.
M-a privit descumpanit si mi-a replicat scurt ca asta inseamna fericirea.
In felul lui avea dreptate. Pentru el asta inseamna fericirea.

Defapt, pentru cei mai multi dintre oamenii pe care-i cunosc eu, fericirea inseamna sa fi casatorit ( desi cei mai multi nu se mai regasesc de foarte mult timp in acele relatii), sa ai un copil (nu vreau sa comentez, desi cred ca insasi copiii ar avea mult de comentat referitor la timpul si emotiile ce li se aloca) si obligatoriu sa ai un job care sa-ti aduca un venit cat mai mare, pentru ca trebuie sa finantam si noi cumva societatea de consum.
Este modelul tipic de fericire ce-l regasesc la multi din cei de generatia mea.

Si vizuina, gaura aceea de iepure spre taramul lui Alice, unde sunt in toate astea? Unde este nebunia, pasiunea, fiorul acela magic al pasiunii?
De ce viata trebuie sa fie doar despre niste puncte pe care trebuie sa le bifezi?
De ce trebuie tot timpul sa fi asa cum se asteapta ceilalti sa fi, asa cum sunt ceilalti din jurul tau?

Daca ma tem de ceva, cred ca cel mai tare ma tem ca as putea ajunge sa fac lucruri doar pentru ca asa trebuie facute. Cel mai mare cosmar al meu ar fi sa pierd harta spre viziunea aceea de iepure, sa ma pierd intr-o rutina bolnava, sa ajung sa ma prefac ca sunt fericit doar pentru a indeplini dorintele celor din jurul meu care ma vad intr-un anumit fel.

M-am indragostit de Ana, constient ca lumea din jurul meu ne-ar arde de vii daca ar sti povestea noastra. Poate nu la propriu( desi nu as baga mana in foc), dar la figurat cu certitudine.
Alaturi de ea am colindat cele doua lumi, ne-am tavalit prin fanul proaspat din hambarul bunicilor mei, am dansat cu gargarite imbracate in frac, am crezut in magie, dar am stiut si ca atunci cand iesim din vizuina, in lumea aceasta, sa fim cei mai buni prieteni care pot fi vreodata.
Pentru mine asta inseamna fericire.
Chiar daca totul era o nebunie si o incalcare sfidatoare a tuturor regulilor.
Imi doresc sa am o familie si copii.
Dar imi doresc sa fiu viu si sa ma trezesc in fiecare dimineata fericit ca ea este langa mine.
In prima dimineata cand nu voi mai simti asta, voi deveni un om ca toti ceilalti.

Pălărierul Nebun: Am luat-o razna?
Alice: Mi-e teamă că da. Eşti nebun de legat. Dar dă-mi voie să-ţi spun un secret. Cei mai buni oameni sunt aşa.