Decât atât!

Sunt momente cand visam miliarde de fluturi ce ne poarta in zbor spre infinit. Realitatea devine doar un nor pierdut pe un senin cer de vara.
Visam cu ochii deschisi si construim din mici bucati un nou Everest.
Un Everest al nostru.
De atatea ori l-am urcat la pas, convis ca este drumul spre nemurire.
Avem nevoie sa ne pierdem in iluzii asa cum avem nevoie sa recunoastem ca realitatea este de cele mai multe ori diferita.
Avem nevoie sa intelegem ca “decat atat” nu este o alegere si ca uneori trebuie sa acceptam ca cei din jurul nostru nu ne pot oferi mai mult.

As vrea sa pot da timpul inapoi.
Cu exact 25 de ani.
Dar nu pot.
Nu-l pot da nici macar cu doi ani in urma.
Sunt momente cand ii privim pe cei din jurul nostru si le aruncam in spate povara propriilor asteptari. Ei devin vinovatii esecului visurilor noastre.
Si nu intotdeauna este asa.
Uneori tot ce pot face ei este sa ajunga pana la “ decat atat”

Si oamenii ce-i iubim sunt fiinte din carne si oase.
Cu propriile limite. Cu propriile temeri.
Oamenii pe care-i iubim mai presus de fiinta noastra trebuie adorati asa cum sunt. Cu imperfectiunile lor.
Care sunt cu totul altele decat ale noastre.

Am avut sansa sa intalnesc in viata aceasta o femeie absolut minunata.
Uneori ma consider cel mai norocos om din lume pentru un simplu te iubesc primit de la ea.
Impreuna am colorat cerul cu fluturi, am dansat impreuna printre stele si am stiut de la bun inceput ca orice s-ar intampla intre noi, dragostea noastra va fi nemuritoare.
Dar intotdeauna am stiut ca Ana, nu este doar un suport al visurilor mele.
Ea are propriile vise, propriile nazuinte, propriile limite.

Uneori, fireste ca-mi doresc mai mult.
Si eu ma supar uneori. Nu sunt nici eu perfect. Dar atunci cand ma adun si pun totul cap la cap stiu ca “doar atat” este o realitate.
In lumea noastra, a viselor de nebuni tacaniti, putem face orice. In realitatea aceasta suntem incorsetati de atatea limite.

Te iubesc tacanita mea draga, chiar daca….decat atat