Capitolul I -Calatorie in timp

Lacrimi timide de roua se scurg usor pe fereastra.
Privesc cu ochii intredeschisi ceata ce se ridica pe deasupra copacilor. Deschid geamul si aerul rece imi inunda plamanii, trezind la viata fiecare particica din mine.
Afara, natura inca adormita, pare ca inca nu doreste sa se trezeasca.
E atat de liniste.
Pun pe mine un un tricou si pasesc pe iarba uda . Timid, o raza de lumina imi mangaie chipul. Conturul muntilor incepe sa prinda culoare sub primele raze de soare.
O atingere posesiva ma trezeste din visare.
E Max .
Blana lui umeda imi lasa dare vizibile pe picioare. Intotdeauna a fost un caine lingusitor. Stie ca urmeaza masa de dimineata, apoi alergatul prin padure, asa ca nu rateaza momentul sa se rasfete pe langa mine. Il mangai usor pe urechi si boticul lui umed se impinge in palma mea.
Frunzele fosnesc usor.
E dansul lor mirific prin care sarbatoresc imbratisarea cu inocentele pale de vant.
Pierdut, prins in mreajele acestei simfonii a naturii, pasii par ca se desprind de pamant si ma simt pierdut intr o gaura de vierme ce ma poarta pe un alt taram .
O lume ce pare stranie in felul ei, dar atat de reala.
Privirea imi este atrasa de acel copil ce-mi pare cunoscut.
Timid, cu privirea in jos, extrem de firav, poate chiar prea slab, pare ratacit de lumea ce-l inconjoara. Putinii tulei , parul lung prins intr-o coama scurta, ma face sa inteleg ca pustiul bate timid la varsta adolescentei.
Ochii.
Ochii lui stralucesc intr-un mod ciudat degajand din interior o putere pe care trupul nu o lasa sa se intrevada.
Il privesc cum incearca sa isi traga maneca usor peste o pata alba de pe mana si o strafulgerare ma trezeste la realitate.
Aud din nou fosnetul padurii, semn ca m-am intors in prezent.
Sunt eu.
Pustiul acela sunt eu.
Dar cum?
Cum am reusit sa ma intorc in timp?
Prea multe intrebari , prea putine raspunsuri .

Intreaga dimineata am avut o stare confuza.
Trairi, franturi de amintiri, piese dintr-un puzzle ce-si cautau pozitia intr-un film atat de vechi incat personajele pareau sterse, cenusii.
Cautam cu privirea locul acela straniu care ma purtase atat de adanc in trecut.
Un amestec de teama, curiozitate, dorinta, imagini si cuvinte straine, formau un amalgam ciudat ce ma impingea puternic spre vortexul din sufletul meu.
Trebuia sa ma intorc inapoi.
Si am facut-o.
Il urmaream curios de la mica distanta. Stiam ca el nu ma poate vede.
Defapt, eu nu ma puteam vedea.
Sunt la varsta adolescentei. Extrem de slab, cu ochi mari si plini de viata ce nu lasa sa se vada tristetea din sufletul meu. Trebuie sa fi fost doi sau trei ani de la prima pata.
Prima pata.
Cat de greu imi este sa-mi amintesc si acum despre asta.
Niciodata nu am stiut de unde a aparut.
Niciodata nu am aflat de ce a trebuit sa port aceasta blestemata haina a diversitatii.
Boala in sine nu era extrem de grava din punct de vedere medical, dar devastatoare din punct de vedere psihic.
Pentru un pusti extrem de timid, lipsit de protectia emotiva a unor parinti elevati din punct de vedere psihologic, socul a fost cumplit.
Cu o emotivitate crescuta, marcat de petele ce incepeau sa se intinda pe corp ca o plaga, intreaga mea personalitate se creea pe un taram mlastinos.
Inteligenta nativa remarcabila, a unuia dintre elevii eminenti, s-a dovedit insuficenta, iar problemele au inceput sa-si puna amprenta  si pe plan educational, cu grave repercursiuni asupra viitorului meu.
Inconjurat de un ocean de compatimire, dar de nici un metru de pamant stabil, pustiul din fata mea nu trada nimic din tsunamiul care facea ravagii in sufletul lui.

NOTA: Jurnalul Unui Cautator de fluturi este un proiect personal, o introspectie fantezista, o tentativa de a asterne pe hartie o parte din viata mea.
Spre deosebire de textele de pe blog, „Jurnalul” este structurat pe capitole si chiar daca este imbracat tot intr-o forma metaforica, el incearca sa se apropie mult mai mult de realitate.
Desi am scris mai multe capitole, voi reda astazi doar primul dintre ele, o introducere intr-o poveste a unei vieti plina de culoare.