-Pe unde-or mai fi fiind zăpezile din trecut, când ne vom mai reîntâlni cu bucuria pe care am cunoscut-o datorită zăpezilor, cu inocența acelui sentiment din copilărie , acel  sentiment care părea să fie mai pur decât însăși albul primei zăpezi căzute!

În afară de zonele muntoase, adică pe munte și pe sub poalele lui, pe unde o să mai vedem, noi, zăpada?!

-Prin poze și amintiri!

Căci doar pe aici îi va fi locul, în poze și amintiri, iar muntele va fi singura casă a zăpezii , un fel de “casă zoologică” sau “parc național al zăpezii|“, aici trebuie să îți aduci copiii și nepoții ca să se minuneze și să ia contact pentru prima oară în viața lor cu adevărata natură a zăpezii.

Noi, ăștia mai “bătârni” , ar trebui să ne simțim privilegiați, norocoși că am apucat să trăim  vremurile alea în care am cunoscut adevărata bucurie a zăpezilor “grele” , că am reușit să experimentăm trăiri fantastice, extraordinare, fabuloase, magice și că am înțeles, datorită zăpezilor, sensul tuturor cuvintelor pozitive la superlativ!

Ia, amintește-ți tu, când erai copil  și te dădeai cu sania toată ziua, bucuria de a te juca prin zăpadă cu ceilalți copii nu te lăsa să pleci acasă , iar timpul parcă zbura și el la fel de repede precum se ducea sania la vale.

Amintește-ți de supărarea copilului din tine care era nevoit să plece acasă , de imensitatea energiei pe care era în stare s-o producă acea “mână de om” care în loc să se consume odată cu trecerea timpului petrecut la joacă, parcă mai rău creștea precum acel pumn  de zăpadă pe care-l rostogoleai ca să faci omul de zăpadă.

De momentele în care abia îți mai târai piciorușele pe drumul spre casă, care părea ca și cum nu se mai termină, de zâmbetul care te întâmpina la vederea porții casei tale, de momentul în care trânteai sania de scara casei și dădeai fuga la gura sobei ca să-ți dai jos, pe furiș, ciorapii de lână îmbibați cu apă, doar-doar să nu te prindă mama ca să nu te certe iar cum că :

-Iaaar te udași la picioare?! De ce stătuși atâta dacă văzuși că te udași? Trebuia să vii imediat acasă! Nu de alta, da` iar o să răcești!

-Păi, nu, că acu…acu văzui și eu, mamă…da, lasă, că nu mă udai așa de rău…uite ciorapii, pune mâna pe ei!

Nu ne astâmpăram, neam!

A doua zi tot pe acolo ne duceam veacu` , cu aceleași peripeții, aceleași bucurii și trăiri, cu aceeași inocență și tot cu picioarele fleașcă ajungeam acasă…și, cel mai interesant e că, nu ne înbolnăveam domn`le!

Ne alegeam cu o mică răceală cel mult sau cu neplăcerea de a purta, strâns legat în jurul gâtului, a unui fular pe care se așezau câteva felii de cartofi tăiate cât mai subțiri, stropite cu spirt sau țuică tare.

Asta dacă nu-și făcea efectul ligheanul cu apă fierbinte și sare de sac, în care trebuia să ne băgăm picioarele și să suportăm cât mai mult fierbințeala apei până când se răcea apa iar picioarele deveneau mai roșii decât racul.

Și mai era și frecția cu gaz, “gazul” cu mirosul lui de neuitat , care era bun de leac la toate!

Amintiri, taică, amintiri…dar de ce nu mai ninge?!

Parcă și văd în viitor…un tătic citind copilului povestea “Albă ca zăpada”…

-Dar, tată, ce a aia “zăpadă”?!

Și apoi, o altă întrebare:

– Dar, tată, Alba ca Zăpada nu era albă, era neagră!

– …!!!