-Ce naibii faci, fată! Vezi-ți de cratița ta și nu te mai prostii!
Și lasă cartea aia, nu vezi că ți se arde ceapa-n tigaie?!

-A…cu`, acu`! zise fata cu un glas aproape stins din care parcă se și vedea cum se scurge sleită neputincioasa dezamăgire căreia i se supuse cu nu prea multă tragere de inimă.

-Of,of,of…fată, da` proastă mai ești!Păi dacă aș fi fost în locu` tău…eheee, acuma aș fi fost mare și tare,cea mai bună din parcare!

– Ei, na! Cum așa?! zice fata schițând un zâmbet blând și cald, făcând-se că se miră și că nu înțelege ce vrea să zică Tanti Carmen, care din măturăreasă se făcu bucătăreasă. Norocu` ei cu Mara, căreia i se făcu milă de ea și-o luă sub aripa ei protectoare, o duse la niște cursuri de calificare gratuite, ca apoi, după ce-i dădură ăia diploma, o angajă ca mare bucătar la pensiunea ei.
Dar mare greșeală pe Mara care nu știa în ce se bagă atunci când a luat decizia de a  aduce în casă și a pune la masă un astfel de element băgăcios și necunoscut!
Mara devenise proprietara acelei pensiuni după ce s-a măritat cu un băiat cumsecade și de bani-gata al unor oameni de afaceri de succes din acel sătuc mic, liniștit, cu perspective de viitor.
Și în inocența ei de copil necopt, dar cu suflet bun și intenții de om matur, se lăsă pe nesimțite călcată în picioare de viclenia și hapsânia batjocoritoare cu care tanti Carmen se juca de mic copil.

-Uită-te la tine, zice tanti Carmen, păi așa trebuie să arate o femeie?! Dă-te și tu cu ruj pe buze, fă-ți păru` , du-te și pune-ți unghii…

-Păi cum, tanti, cum să lucrez în bucătărie cu așa unghii, că nu e bine…

-Eeeei, na…păi tu nu vezi la mine?!zise tanti Carmen repezindu-se la fată precum tigrul care tocmai ce și-a prins în fălci prima îmbucătură din vânatul mult așteptat.

Ce, te mai crezi cumva pe timpu` lu` Ceaușescu, când îți dădea învățătoru` cu linia pese dește dacă n-aveai unghiile tăiate?!

Iote la ea…fatăăăă, ce proastă ești! Păi to io să te învăț… zise ea pe un ton de încheiere, cu o atitudine de biruitor fălos și încrezător că cele spuse sunt niște secrete numai de ea știute.

Și pentru că tanti începuse să se tot foiască  ba încoace, ba încolo precum musca fără cap,  se tot scotocea cu disperare prin buzunare, prin poșetă, căuta pe masă, pe după ceapă, prin dulap, prin pervazul geamului, ca și cum și-adusese aminte că trebuie să găsească ceva extrem de important, un obiect al cărei lipsă ar fi afectat întreaga ei existență și al întregii lumi, fata se decise să o scoată iar din nebuloasa “alzaimerului pripit” strigând:

-Prinde! și-i aruncă cu precizie o cutie cu chibrituri.

-Uii, fată, noroc cu tine!…zise tanti Carmen cu țigara între buze, luminându-se la față după ce-și văzu cutia în mâna ei, neînsemnata și mărunta cutie care în acel moment era mai importantă decât însăși Cutia Pandorei ,  bucurându-se de extazul produs la vederea chibritelor care așteptau cuminți să li se împlinească scopul pentru care au fost create.