-De unde vin pasiunile?!
-Pasiunea ia naștere sau e înnăscută?!
-Datorită cui , ce și în ce moment al vieții se ivește sau cum apare ea în viața noastră?!
-Dar dacă e să ne naștem cu ea, totuși, de unde o luăm?!
-Pasiunea este o boală, o suferință sau nu este decât un leac, o doctorie numai bună de înălțat sufletul ?!
Încă nu am găsit niște răspunsuri satisfăcătoare la întrebările de mai sus și încerc, nu să mă fac înțeleasă ci, să înțeleg !
Pe când eram copil am avut un vis care se tot repeta, iar acea senzație aflată în momentul trezirii avea să mă însoțească mulți ani încoace.
Visam că pot să merg prin aer, că pot să mă dau peste cap, că pot să fac orice mișcare pe care mi-o închipui fără să depun niciun gram de efort. Îmi amintesc acea senzație de atotputernic, de învingător, acel entuziasm dus până la extaz.
Totul minunat până la momentul în care îmi apărea acea frântură de vis în care mă găseam în fața unei claviaturi de pian și încercam să cânt. Apăsam pe clape și sunetul nu ieșea, cum încercam să le apăs mai tare claviatura se destrăma, cu cât mai multă disperare cu atât mai multă distrugere!
Vroiam atât de mult să aud sunetul pianului, să aud cum sună fiecare clapă sub atingerea degetelor mele, acel pian care părea să fie cu mult mai mult decât un simplu instrument muzical.
Nu știu de unde atâta fascinație pentru pian, pentru că în toată viața mea de până atunci, a familiei mele, a neamului din neamul meu și chiar a comunității satului meu, n-am avut vreun contact cu ideea de pian .
La școală -nicidecum, nici colegi și nici profesori care sa-mi insufle vreo dorință de a cânta la vreun instrument…La TV – slabe șanse, se știe de cât program beneficiam noi pe vremea comunismului, plus că pe atunci televizoarele erau puține și mereu defecte. Țin minte câtă dezmăgire pe noi, copiii, când se mai ardea câte-o rezistență taman în momentul în care începea serialul “Racheta albă” sau orice altă emisiune dedicată dragilor noștri “tovarăși și pretini” .
Chiar nu știu de unde până unde m-am căpătat cu această intensă dorință!
Dar după cum era și de imaginat, drumul vieții mele mereu a avut grijă să pună deoparte, să ocolească acest vis de copil care părea a fi mai degrabă o nedumerire și nu o speranță – un vis(visuri).
Și uite așa trecu multă vreme, trecură ani, trecură zeci și-mi amintii din nou de visul meu cu pianul. Acum câțiva ani mi-am confirmat dorința, nu de a-mi da clapă ci, de a-mi cumpăra o clapă!
Am tot cântărit dorința-vis cu nevoile de moment și de fiecare dată au câștigat primele nevoi fundamentale ale piramidei lui Maslow, pe când cea din vârf avea să mai aștepte cuminte precum steaua din vârful bradului de Crăciun.
Înarmată până-n dinți cu răbdare, încredere și credință ( “cu răbdarea treci și marea” și “unde e iubire e si Dumnezeu” ) iote-mă-s cu steaua-n mână!
Un Roland sau cum îmi place mie să-i zic, un “Ro Land” tradus din engleză în limba română, cu asta mă joc de câteva zile – 5 în total până acum.
Mă tot gândeam să-i scriu lui Moș Crăciun că-mi plac orgile și că vreau și eu una, dar mi-a trecut prin minte ca nu cumva Moșu`, bătrânel fiind și cu vederea mai încețoșată, să nu facă vreo greșeală sau vreo confuzie de semantică și în loc de “orgile” să priceapă “orgiile“.
Bine că m-a scăpat dragul meu soț de grija asta , facându-mi cadoul mult dorit, mult așteptat și visul realizat!
