Cum am scris în ziarul de Roman, un an, aproape un an a trecut de când am scris și publicat ceva oriunde, nu numai pe acest blog.
Un an în care m-am schimbat foarte mult. Am crescut enorm, m-am dezvoltat emoțional, am învățat o sumedenie de lucruri, am cunoscut tipologii de oameni ce nu credeam că există, am crescut în diferite virtuți – dacă se poate spune așa – dar cel mai mult pot să spun că am crescut în umilință.
Și asta mă bucură. Încet-încet ajung o sfântă.
Da. La sfântu’ așteaptă.
Deși nu ar fi rău să ajung o sfântă, ahimè (cum zic italienii), nu, nu mă îndrept spre sfințenie, sunt alții care fac asta, dar nu eu. Eu am alt țel.
La fel de mult pe cât am crescut în umilință... am îmbătrânit. Mi-a încărunțit părul aproape de tot. De aia m-am vopsit blondă, mai bine zis, m-am oxigenat. Albul se vede mai puțin așa. Ori zici că sunt șuvițe. „Șuvițe de viață”. Da, titlul unei cărți la care lucrez.
Related Articles
În noiembrie(2020) am împlinit 45 de ani. Da. Sunt o adevărată babă.
Nu mă mai uit în oglindă să văd câte riduri am. Acum nu mă mai uit în oglindă deloc. Ori aproape.
De ani de zile, 5 ori 6, nu mai port părul lung pe spate.
„Haina face omul,” drag cititor. Îl face și-ncă cum. Dau mărturie și mi-e rușine să recunosc.
În afară de a fi crescut în umilință, de a fi încărunțit, ahimè (din nou), m-am și îngrășat. Da, am adăugat o talie, uneori două, la silueta mea foarte des admirată, dar și mai des invidiată. Invidiată pe bună dreptate. Fără falsă modestie. Din naștere am fost binecuvântată cu o talie subțirică (mai toate surorile mele au avut norocul ăsta. Moștenire de la mama). Meritul meu a fost că mi-am dat toată silința s-o păstrez perfectă pentru mulți ani.
Poate ai citit cartea mea „Cum să slăbești mâncând”.
Și-acum, mulți, dar mai ales multe femei, dacă nu toate, vor gândi și afirma că după 40 de ani orice femeie (și de ce nu, bărbat) se-ngrașă mult mai ușor.
Acum, nu știu tu, dar eu pot să spun cu sinceritate că nu vârsta m-a făcut pe mine să mă îngraș. Nu.
Mi-am schimbat stilul de viață. Mi l-am schimbat total.
În primul rând, am încetat (aproape total și în mod abrupt) să fac exerciții fizice. Exerciții fizice care, în cazul meu, constau în a merge pe jos extrem de repede chiar și zeci de kilometri pe zi sau a munci din greu, fie la pământ, fie la tăiat de lemne, fie la ridicat cutii și alte munci fizice, care ard mii de calorii în timp relativ scurt.
Apoi, la fel de brusc, am început să mănânc chipsuri cu pungile (100-150 g una), în fiecare seară. Asta pe lângă cină și deseori prânz (rareori micul dejun).
Vreme de luni de zile am mâncat atâtea chipsuri cu hrean și atâtea chipsuri de porumb cu guacamole și habanero chilli (cum naiba s-or traduce în limba noastră?!) – singurele care-mi plac – de aș fi putut umble biserica catolică din centrul satului meu – Gherăești/Neamț. Nu exagerez.
Dacă ai citit „Vreau și pot să slăbesc mâncând” știi că la chipsuri eu nici nu m-am uitat până la 38 de ani. Și nici după, până la 42 de ani nu am făcut exces. Mâncam din când în când o pungă poate, dar de poftă și-atât. Dar în ultimii doi ani, și mai cu seamă în 2020, am mâncat minim o pungă în fiecare seară și ioc exerciții fizice. Am mai făcut plimbări rapide de circa 35 de minute, dar nu în fiecare zi, cum obișnuiam.
Și nu numai că n-am mai făcut mișcare sau efort fizic, am mâncat chipsuri și, pentru o scurtă vreme, biscuiți!
Biscuiți eu! Băi, tu glumești?!
Nu mi-au plăcut biscuiții niciodată. Niciodată!
Dar, uite că deodată, am descoperit niște biscuiți care mi-au făcut cu ochii într-un mod foarte provocativ. Și-am căzut în tentație. Că-s și eu om. Păcătos. Păcătos, dar nu slab fizic.
Și-atunci am înțeles – în sfârșit – cât de ușor ne îngrășăm zeci și zeci de kilograme. Când zic ușor, nu vreau să zic fără motiv, ci repede. Cu motiv, dar incredibil de repede. Două luni de decadență totală conduc la doi ani de regim. M-am oprit la timp. Phew! Am chipsuri, biscuiți și fel de fel de „bunătățuri” peste tot, dar nu mă mai ating de ele. Nu.
Am atâtea de spus pe tema decadenței mele alimentare, dar într-o altă postare. Asta-i deja mult pre alungă.
Drag cititor sau cititoare care te regăsești în mărturiile mele, te rog, nu fi trist ori tristă. Anii trec pentru fiecare dintre noi. Știm asta din fragedă pruncie.
Nu știu ce-ai făcut până acum în viața ta. Mai mult ca sigur te-ai căsătorit, ai făcut copii – dacă ai fost binecuvântat/ă –, poate ai făcut o casă (ori cumpărat un apartament sau locuință, cum vrei să-i zici) și poate ai și divorțat... O dată, de două ori... de trei ori! Dacă te uiți în urmă, ai făcut ceva în timpul tău pe acest pământ. Poate nu a fost ce-ai visat, sperat or luptat ca să ai, dar n-ai trăit degeaba.
Oriunde te-ai afla acum, ai decis – cu bună știință sau nu – ieri.
Dar, dacă te simți pierdut sau pierdută, te rog să te uiți cu atenție în jurul tău. Oricât de greu ne este, undeva, chiar lângă noi, este cineva care suferă mult mai mult. Și chiar lângă acea nefericită ființă, există o alta care o duce și mai rău. Și tot așa. Nu există limite le suferință și nenoroc. Dar așa cum există durere, există și fericire. Unde este întuneric, este și lumină pe undeva. Trebuie doar să cauți întrerupătorul și să nu te dai bătut până când nu-l găsești. Dacă nu-l găsești sau nu l-ai găsit, este pentru că ai renunțat. Ți-ai pierdut speranța. Și speranța nu are limite, la fel ca disperarea.
Ultimele fraze din această postare sunt demne de „Ce ești azi ai decis ieri”.
Am îmbătrânit, dar n-am albit degeaba. Șuvițe de viață.
Am crescut în umilință, dar nu de-ajuns. Niciodată nu este de-ajuns.
Câte mai am de învățat.
Câte mai am de scris... La infinit.
Și cât nu mai am de plâns.
Va urma