Zilele astea am Fost la Brasov sa-mi vizitez Mama care sta cu sora mea.
Of, mama... ce dor mi-a fost si cat de tare ma doare inima ca s-a ajuns aici.
Draga mea sora, Ana, a doua nascuta, o venereaza pe mama facandu-i toate poftele, dar amandoua sufera. Mama de dorul locurilor unde a trait 83 de ani, Ana pentru ca mama sufera.  Dar n-am avut incotro. Sora mea si-a sacrificat independenta ca sa se ocupe de mama. Amandorura le-a fost si le este greu.
De aceea am venit eu acasa... incerc sa le iau greutatea de pe umeri si sa le fac viata un pic mai usoara.
M-am inhamat la o munca grea... ce se ingreuneaza si mai mult minut dupa minut. Dar n-am sa dau inapoi, fie ce-o fi.

Mi-e dor sa scriu... parca nu mai am stare,  insa nu am timp si nici dispozitie. Trebuie sa ma gandesc,  sa planuiesc si sa organizez vanzarea apartamentului si construirea casei. In plus, 14 Nuante de Rosu, imi ocupa parte din minte caci e aproape de lansare.

Insa postarea de azi este despre altceva.
Lacrimi calde imi curg necontenit pe obraji din cauza unor fapte la care am asistat astazi, cand ma intorceam de la Brasov.
Nu reusesc sa inteleg... nu pot sa cred...
Unde... unde si cand ne-am pierdut umanitatea?
De ce?!
Chiar nu aveam alegere?

Sa povestesc, sa stii la ce ma refer.
Eram in autocarul in care m-am urcat din Brasov cu destinatia Roman.
In Onesti o batranica infrigurata vrea sa urce, soferul o opreste. Batranica se roaga de mai multe ori. Nu reusesc sa inteleg de ce. As vrea sa intervin. Intreb soferul ce se intampla. Ma ignora.
Insist.  Vreau sa stiu de ce refuza sa o ia. Imi zice ca nu poate opri unde-i  cere batranica "Nu este statie in localitatea ei. E nebuna. Nu vreau sa iau amenda. Nu va bagati. Nu e treaba dvs."
Se inchid usile si plecam. Incep sa plang mocnit. Ma tin cu mainile de stomac atat de tare sufar: "Dac-ar fi fost mama in locul acelei biete bunici?"
Vreau sa urlu, sa-l scutur pe sofer, sa-l intreb daca are mama si cum s-ar simti sa afle ca a fost tratata mai rau decat un caine. Dar n-am ci cine vorbi. Se uita tacticos pe fereastra de parca ar fi un zeu.
N-o fi fost statie in satul bunicutei, dar oprise de nu mai putin de 6 ori in locuri nemarcate pentru fete si femei tinere. Dar bunicuta era... doar un suflet batran, o fiinta fara valoare.
Am coborat din autobuz cu fata impietrita si-afara, desi ploua, m-am sprijinit de un gard si m-am indoit de durere. Nu mai aveam lacrimi dar am plans cu suspine, daca are sens ce spun.  Nu credeam ca-i posibil, dar se poate plange fara lacrimi. Am suspinat zgomotos pana acasa. S-a oprit lumea sa se uite dupa mine. Eu... nu sunt o batranica inca... eu am mai multa valoare.

Ce vreau sa spun este ca nu este admisibil sa nu ne respectam batranii. Fara ei niciunul dintre noi nu ar exista. Batranii au dreptul la demnitate.
Va rog, oameni buni. Va rog.

"Ce tie nu-ti place, altuia nu face."

Batranii sunt slabiciunea mea.  Ei au nevoie de intelegere si sprijin. Nu-i marginalizati, nu-i luati in deradere. Ei sunt cei ce ne-au dat viata.
Ma voi lupta pentru drepturile lor pana la moarte.
Nu sunt o sfanta... Am gresit mult la viata mea dar nu am umilit.

Atat.

Am scris de pe telefon. Mi-a luat o vesnicie.  A trebuit sa-mi eliberez inima. Sufar imens.

De ce-am uitat sa fim oameni?
Cum dormim noaptea?
Cum ne uitam in oglinda?
Ce vedem in ochii nostri cand o facem?