Dacă mă urmărești, sunt sigură că ai citit despre proiectul meu de suflet Iubiți bătrânii. 
Iubiți bătrânii va fi o organizație non guvernamentală în folosul bătrânilor în particular, dar și în folosul celor marginalizați.

Zic „va fi” pentru că nu este fondată legal.
Asta în primul rând pentru că nu am destule fonduri să plătesc documentația și ce mai trebuie.
În acest moment organizația mai are nevoie de circa 550 de euro ca să ia naștere.

Am scris câteva postări în engleză despre Iubiți bătrânii (și pe LinkedIn) ca să atrag donații din toată lumea, însă, spre surpriza mea, foarte puțini oameni au răspuns apelului meu.

E adevărat însă că sunt „începătoare” în arta cerutului - a cerșitului - și nu mă pricep cum să înmoi inimile oamenilor.
În plus, sunt extraordinar de multe cereri de acest gen în lume - suntem bombardați din toate părțile, la toate orele - este imposibil să donăm tuturor.

Și-atunci de ce surpriza mea? 
Pentru că am ajutat multe persoane să strângă fonduri pentru cauze nobile. Pentru că am donat, sau am pus la dispoziție ani întregi din viața mea, unor astfel de inițiative.
M-am așteptat ca cei care știu cât de mult mă implic în general, să mă sprijine. Sau să-mi plătească cu aceeași monedă.

Da. Știu ce gândești: „nu te aștepta de la nimeni nimic și n-ai să fii dezamăgit.”
Și-ți dau dreptate.
Și totuși... și totuși suntem oameni.
N-am cum să nu mă aștept după ce am dat atât de mult.
Normal că cine nu dă, nu trebuie să se aștepte, dar cine dă... se așteaptă, că așa-i natura umană.
În plus, în acest caz specific, nu cer pentru mine. Nu mă aștept să fiu eu ajutată. Cer ca să ajut pe alții.

Dar plângerile nu înmoaie inimi, dimpotrivă.
De-a dracului nu donează nimeni când faci așa.
Și asta-i valabil în orice domeniu, și mai ales pe plan personal.
Știu pentru că sunt blogger de atâția amari de ani. Știu, că sunt om și mă simt nașpa când cineva atrage atenția cum că nu suntem buni, generoși și altruiști.
Și pe mine mă enervează aceste plângeri.
Mă enervează când le scriu, că d-aia sunt blogger, mă enervează că trebuie să punctez lipsurile societății... a oamenilor.
Mă enervează că sunt băgată în aceeași oală cu cei care poate chiar sunt insensibili.
Că nu toți oamenii sunt la fel, nu toți ne comportăm în aceeași manieră.

Un bărbat, odată, mi-a reproșat că-l înnebunesc cu postările despre cărțile mele, de parcă le-aș lua cu mine în mormânt, și mi-a recomandat să dau preț dragostei sufletești.
Nu știu tu ce ai înțeles din asta, dar din cuvintele astea s-ar înțelege că bărbatul ăsta iubește oamenii și nu cărțile.
Din nefericire, bărbatul este exclusiv interesat de... dragoste pentru femei, nu de oameni, dacă știi ce vreau să spun.

Mulți spun, câțiva gândesc, unii se laudă, iar alții fac. 

De asta cer iertare celor care chiar au suflet și nu numai... gură.
De azi înainte o să fac tot posibilul să nu mă mai plâng, să nu mai scot ochii.
Dar o să continui să cer și să mulțumesc din toată inima mea celor care sprijină cauzele de acest gen, fie că sunt ale mele sau nu.

Așa cum am făcut în aceste postări:

• https://fundatiaiubitibatranii.blogspot.com/2019/01/prima-donatie-de-la-un-preot-infinita.html
• https://fundatiaiubitibatranii.blogspot.com/2019/03/noi-donatii-de-la-oameni-cu-suflet.html

Dacă ai suflet și chiar iubești bătrânii, fă-o cu fapta, căci cuvintele nu țin de cald și nici de foame.
Donează, dacă te poți lipsi de 1 euro. Iar dacă nu, împarte cu ceilalți linkurile mele.

• https://gogetfunding.com 

Și dacă tot zicem că nu ar trebui să nu ne așteptăm de la nimeni nimic, atunci de ce ne așteptăm la rău? 

Dacă nu poți dona, apasă pe „îmi place” și împarte, te rog din suflet, articolele pe orice rețea de socializare. Vorbește pozitiv și promovează fundația folosind (hashstag-ul): #iubitibatranii 

Pagina de Facebook așteaptă like-ul tău, dacă te lasă inima.