Am o gandire fenomenala, nu? Am vrut sa scriu falimentara, stiti voi, asa e omul care nu se pricepe deloc la bani si pana de curand nici nu prea ii pasa de ei. Noroc ca mi-am infiintat propria Firma ca sa invat ca ei conteaza, nu atat de mult incat sa-mi fure iluzia, dar suficient cat sa-mi intretina sperantele.

Hai sa va spun intai toata povestea si abia apoi sa ajungem si la lucruri mai serioase, ca de exemplu, niste servicii de contabilitate pentru pfa de care candva, cand firma-mi va fi mare, o sa-mi fie de folos.

La inceput a fost ideea de blog, frumoasa, generoasa si plina de idei ofertante de pus pe hartie, modul cel mai romantic de expresie, garantia ca nu voi mai fi nicio clipa singura. Stateam bine merci pe norisorul meu roz pana cand dracusorul si-a bagat coada si m-a intrebat :”Dar tu de ce scrii fara bani?” 

Un alt cuvant se intrezarea departe si el se numea monetizare. Am invatat din zbor ce e acela un articol platit, cum se optimizeaza, cate cuvinte trebuie sa contina, cum se scrie ca sa atraga, cum sa-l dau mai departe, ca publicul conteaza, ca trebuie sa scriu zilnic si ca nu pot sa emit o factura pentru banii pe care ii incasez. Deci primeam bani la negru, asta era in primul rand rau pentru reputatia mea si in al doilea rand rau pentru ca imi reducea numarul de potentiali clienti.

Cineva, din intamplare, mi-a spus intr-o zi sa-mi fac o firma de content writing si sa scriu in continuare. Ca sa fie treaba treaba eu am pus prima caramida si m-am apucat sa invat, ca patalamaua sa-mi certifice acreditarea si trei luni am papat un curs de formare pe paine, asta a fost partea usoara, ca ce urmeaza dupa e o lupta cu sistemul, cu birocratia si cu nervii.

Vreti sa ascultati, stati pe aici si cititi, apoi hotarati daca va deschideti o firma sau nu.

Am gandit sa-mi deschid o firma la domiciliu, ca nu aveam prea multe de facut si de comercializat in afara de informatie. Bun, m-am informat putin si am pornit spre asistenta sociala, caci locuind intr-un bloc Anl nu prea puteam lua decizii singura. Acolo mi se face un dus rece in mijloc de vara, legea anl-ului nu permite chiriasilor sa desfasoare activitati de acest gen la domiciliu.

Cu dezamagirea in dinti m-am intors acasa si am vrut sa renunt, m-am perpelit asa cateva zile, pana cand mi-a venit in minte gandul de-a apela la soacra mea.

Ia sotul, ia copilul si pleaca la Bucuresti, acolo sta ea, acolo va sa fie si firma. Doar ca povestea a inceput prost de la registrul comertului. Aveam nevoie de un nume pentru firma si am ales sa fie inteprindere familiala, dar nu cum voiam noi pe numele sotului, pentru ca, nevazator fiind nu putea semna, ci pe numele meu. Mai aveam nevoie de un contract de comodat si de o procura notariala in care sa se specifice ca io pot sa il reprezint in relatia cu Registrul comertului. Nu stiam ca poti avea o relatie cu un registru, dar iata ca poti.

Cu contractul de comodat am scos-o la capat, dupa o mica neintelegere acasa, caci mama soacra trebuia sa-l semneze dimpreuna cu mine, dar cu procura sa vezi incurcatura. La notar e nevoie ca nevazatorul sa fie insotit de doi martori, de preferat straini, nu rude si procura nu se elibereaza pe loc.

Mai asteapta doua zile. 

Dupa doua zile du-te sa deschizi relatia cu registrul comertului, dar observa ca nu ai certificatul de casatorie si ce sa vezi, era in sertar la Deva, nu in mapa de la Bucuresti. Mai ia-ti doua zile si mergi sa-l iei. Tren, drum, oboseala, dus-intors, ce sa mai, asta e adevaratul concediu.

La intoarcere mai stai o zi pe holuri, mai asteapta, mai rabda, ti se da aprobarea, apoi actele, mai trebuia contul la banca. 

Contul la banca presupunea din nou nervi, emotii, functionari prost informati, alta procura, pentru relatia cu banca, o, da. Notariat, martori, furtuna si stres, singura parte buna e ca am schimbat agentia si am gasit un om responsabil, dar am si mancat cea mai buna clatita uriasa cu branza si marar in timp ce asteptam dupa acte.

Trei saptamani a durat tot balamucul, trei saptamani in care am facut doua drumuri cu trenul Deva Bucuresti, am mers zeci de kilometri pe jos, am vazut zeci de functionari antipatici, am semnat zeci de foi, am plans un ocean si am vazut cum imi albeste parul. O saptamana am umblat pe la portile anaf-ului unde am zacut la coada pana mi s-a dat telefonul peste cap.

Dupa ce ne-am intors acasa a inceput un alt balamuc. Eu nu stiam nimic despre ce inseamna gestiunea banilor sau a afacerii in sine, clientii obisnuiti cu preturi mici mi-au intors spatele cand le-am pomenit de marirea lor. Dezamagire, plans si stres. Mi-am revenit abia cand am inteles ca blogul asta trebuie sa ma reprezinte, sa capete o nisa si acum sa-mi aduca si bani, mai multi, ca pe putini am lucrat destul. Prin urmare am incercat sa imi stabilesc prioritatile, sa imi stabilesc niste preturi si sa colaborez decent cu cine isi doreste acelasi lucru.

Acum, ca abia am inceput a scrie mai des, intr-o directie, nu va imaginati ca si castig un sac de bani sa intru in concurenta cu Mos Craciun, nu, dar ma fac eu mare. Si atunci voi lasa o firma de contabilitate sa se ocupe de banii mei. De ce? Pentru ca pot castiga timp, bani in plus, ma voi elibera de povara birocratiei pentru ca firma va avea o relatie cu institutiile si nu eu. Treaba mea va fi doar aceea care imi place cel mai tare, sa scriu.

Sper ca din povestea asta sa aveti de invatat, eu am invatat sa imi apar interesele si sa imi pese de bani, pentru ca munca in zadar nu ajuta pe nimeni.

Sursa foto internet

Articolul Nu m-am gandit prea mult la bani cand am deschis propria-mi firma, nu am ambitii de contabil (P) apare prima dată în Roxana Trandafir.