ora la care căutam ceva fără fir

ieşeam din casă speriat de zgomotele de afară

mă întorceam în holul de la intrare şi mă lipeam de pereţi doar ca

să întârzii la masă

lângă reşou, la foc mic, chipul nu poate fi luminat

văd numai fruntea şi părul care acoperă întreaga încăpere

e prea multă lume aici, îmi spuneam

şi nici un sertar

obişnuiam să mănânc singur, stingeam becul şi imediat

auzeam vocea ei

sunt aproape, mă vezi peste umărul drept

trebuie să priveşti puţin în urmă, îţi faci loc printre

ceilalţi, casa din copilărie se dărâmă, bătrânul şi

câinele dispar undeva la prima intersecţie

pentru a ajunge la ei am de parcurs holuri lungi cu tot felul

de plante care cresc pe tavan, trebuie să îndur luminiţele

enervante care ies din pereţi şi se opresc în piept

şi peste câţiva ani, fără niciun avertisment, să-ţi vezi toate

lucrurile în curtea interioară

să simţi fiecare încordare, uşile care se închid, fireşte –

puterea de a îmbrăţişa pe altul