Acopeream cu Umbra mea umbra tuturor istoriilor de pământ şi strigam până la dimineaţa neiertătoare: cine eram eu, să am pentru toate cuvânt? De ce eram doar semne de-ntrebare? Veneau să-mi răspundă viezurii unei realităţi înglodată-n dureri, vânaţi de neruşinare, cu transpiraţie, cu ardoare, de câte o floare.

Din zilele de ieri ieşeau absolvenţii iluziei scărpinându-şi fiirea cu trenuri de dor… De nicăieri ieşeau orele lor. Doamne, nimeni nu mai înfgaimă nici o-nchinare în această pierzare? Balele îndelungi ale bolţii albastre sunt uneori ferestrele noastre. Unde pui Tu neaua, Doamne, să o găsească derdeluşul iubirii mele, unde o pui?

Şi întrebând, aripa mi se Face pământ. Ochii îmi strecoară culori, le face bune de băut cu răsturnare şi cu palori. De aici încep să pot să-nvăţ zbor, zbor şi păsări întregi cu rămurelele lor. De aici începe suirea în desfinit, acolo de unde iubirea mea a venit.