Doamne Drag, de ce plâng ploile atât de des
Încât anii mi se par de neînţeles?
Pe cine-am lăsat la cârma bărcii din inima mea,
De se îneacă totul în ea?

Ca o izbire de un eucalipt într-o oază,
Aşa vin îndurările şi mă veghează…
Eu cred că baierele luminii se rup
Când ochii mei de tăcere se-astup.

Dar uit că poţi vorbi şi cu Genele mele
Când îţi aminteşti, în iubire, de ele:
Tu eşti Acela ce le închizi ca pe mere
În două îndelungi emisfere.

Apoi le dai îngerilor să le îndoaie,
Genele mele, peste dureri, ca pe-o ploaie.
Rămâne doar îndurarea Ta să mă dumirească
De ce îţi mai trebuie povara mea omenească…