Cu mers pocit, pe dalele de piatră
Trecu durerea lumii înc-o dată.
I se destrăbălau în ochi haihui
Plămânii unei frunze de gutui.

O toamnă seacă îi ardea-n găvani
Şi-o neştiire-a mii şi mii de ani.
Ducea, din mine, franjuri la oblânc
Şi-o întrebare mută în adânc.

Când mă bălăbănea în teama ei
Parcă ardeau frunzişe pe alei.
Eram atât de singur peste tot
Că mă-ntreba durerea de mai pot.

Şi ce să-i spun, că Domnul m-a chemat
Pe drumul ăsta, viata s-o străbat?
Într-o credinţă, Domnul mă păzea
De nedurere cu durerea Sa…