-Atunci înțelege că am propria viziune asupra vieții tale, am memoria mea, am putere. Nu sunt doar o bucată de carne care-ți pompează ție sânge în instalație, sunt o entitate care poate exista și fără Mintea ta, fără Sinele tău. Singurul fără de care nu pot trăi, e Sufletul tău, doar de el am nevoie. Carcasa ta nu e importantă, va îmbătrâni, se va ofili, dar eu voi rămâne la fel de vie, chiar dacă
Timpul mă va obosi, mă va încetini și mă va opri până la urmă. Dar tu, tu nu ai dreptul s-o faci, nu ai nici un drept asupra mea și nicio putere, chiar dacă, la un moment dat am fost în pericolul de a suporta consecințele inconștienței tale. Îți accept scuzele, le-am simțit în ventricule, semn că sunt sincere. Mă bucur că ți-ai venit în simțiri în sfârșit și, dacă vrei părerea mea, eu aș rămâne aici, în Lumea Veche pentru că Cel a Cărui Ureche mă Asculta deține Inima mea pereche și eu n-o pot părăsi... Noi nu suntem despărțite, nu încă și nu poți fi atât de egoistă încât să vrei să ne desparți cu forța. Când vom fi pregătite să suportăm așa ceva… vei putea pleca, până atunci ai putea da dovadă de altruism și să rămâi. Și te mai rog să ai grijă de mine…Iris se așeză pe iarbă, se întinse pe spate cu fața la soare. Lacrimile i se prelingeau pe tâmple. Nu știuse sau nu înțelesese până acum că nu e singură, că-n trupul ei e o lume întreagă, nu atât de diferită de cea de dinafară. Se simțea un fel de Christofor Columb al propriei existențe, al întregii sale ființe. Adormi pe iarba moale, la marginea pădurii, în țârâit de greieri. Se lăsa seara…
